I. GEOPOLITICA ŞI GEOSTRATEGIA – PRECIZĂRI TEORETICE
Michel Foucher: “Geopolitica este istoria în curs de desfăşurare în spaţii concrete”
1. Geopolitica: evoluţia termenului
Creşterea statelor este explicată printr-un factor pe care Fr. Ratzel (1844-1904) l-a numit “simţul spaţiului”. Unele state sunt apte pentru expansiuni teritoriale iar altele sunt lipsite de această capacitate. Datorită acestui lucru asistăm în desfăşurarea istoriei la o dispută pentru spaţiu în care unii vor pierde, iar alţii vor câştiga.
Deşi caracterizat ca părinte al geopoliticii în fundamentarea obiectivelor politice ale statului în raport cu alte state, considerăm că este mult mai aproape de realitate aprecierea lui Ratzel ca fondator al geografiei politice (“Geografia politică” -1877), ideea pivot a construcţiei sale teoretice fiind asemănarea dintre state şi organisme. Statul, conform autorului, este subordonat “aceloraşi influenţe ca tot ceea ce vieţuieşte”, iar elementul fondator al acestuia este înrădăcinarea unei comunităţi într-un anumit areal geografic.
Opera de geografie politică a lui Ratzel, considerată un “manual de imperialism” deşi susţine teze exacerbate ulterior de nazişti, rămâne o contribuţie la elaborarea geografiei politice şi trezirea interesului pentru geopolitică.
Ratzel identifica şapte legi de expansiune a statului:
a) Întinderea statului sporeşte odată cu progresul culturii acestuia;
b) Creşterea spaţială însoţeşte manifestările dezvoltării lui ideologice, productive, comerciale;
c) Statele se extind prin asimilarea/absorbţia unităţilor politice mai puţin importante;
d) Frontiera materializează creşterea, forţa şi schimbările teritoriale ale statului;
e) Extensia spaţială se realizează prin absorbţia regiunilor importante – litoral
maritime, a bazinelor fluviale, a teritoriilor cele mai bogate;
f) Primul impuls pentru extinderea teritoriului este dat din afară de prezenţa unei civilizaţii inferioare;
g) Tendinţa generală de absorbţie a naţiunilor mai slabe se permanentizează.
Şcoala franceză de geografie politică s-a afirmat ca o reacţie la pretenţiile teritoriale formulate de Fr. Ratzel. Exponenţii de seamă ai acestor orientări, Paul Vidal de la Blache, Jean Brunhes, A. A. Demaongeou au abordat problematica raporturilor dintre geografie şi politica din punctul de vedere al rolului activ al factorului uman.
Adversitatea faţă de geografia politică agresivă germană i-a determinat pe geografii francezi să evite adeseori utilizarea termenului de geopolitică, preferându-l pe cel de “geografie umană”. Geografia politică franceză a dat o ripostă tezei creşterii “spaţiului vital” şi a concepţiei biologice a statului opunându-i principiul naţionalităţilor, propriu revoluţiei franceze, care de altfel, sprijinea politica activă promovată de Franţa de a limita extinderea Germaniei spre est.
Aportul major la “geografia umană” revine lui Paul Vidal de la Blache (1843-1918), părintele şcolii franceze. Teza centrală a acestuia este interacţiunea oamenilor cu spaţial geografic pe care-l populează. De îndată ce se pune problema organizării spaţiului geografic, Vidal subliniază că organizarea teritoriului nu este ceva dat de la natură, ci rezultatul anumitor interacţiuni ale politicului, economicului şi socialului. Această viziune a “posibilismului” aduce o corectare esenţială de interpretare a evenimentelor geopolitice. Evoluţia unui popor sau stat în context regional sau mondial depinde în ultimă instanţă de opţiunile şi deciziile luate, nefiind doar o chestiune de fatalitate geografică.
A intervenit astfel ruptura epistemologică, care ne permite azi să interpretăm geopolitica în termenii acţiunii umane raţionale.
Pentru prima dată termenul de “geopolitică” a fost pronunţat de suedezul Rudolf Kjellen (1864 – 1922) în aprilie 1890, într-o lecţie publică şi, după propria mărturisire în sensul de “geografie politică” fundamentată de Ratzel. Cariera termenului începe în 1916 când apare cartea lui Kjellen “Problemele ştiinţifice ale războiului mondial” în care primul capitol este intitulat “Problemele geopoliticii”. În 1920 apare “Bazele unui sistem politic” în care Kjellen consideră geopolitica drept una din părţile componente ale ştiinţei politice, şi se defineşte ca o disciplină care analizează statul ca teritoriu, deci din punct de vedere geografic. Kjellen distinge în cadrul geopoliticii:
– topopolitica – preocupată de studiul aşezării statului;
– morfopolitica – interesată de studiul formei, al graniţelor şi al reţelei de circulaţie;
– fiziopolitica – preocupată de fizionomia teritoriului, bogăţiilor solului şi subsolului, precum şi de consecinţele aşezării între anumite coordonate geografice.
Generalul german Karl Haushofer (1869 – 1946) descoperă termenul de geopolitică citind cartea lui Kjellen. Datorită străduinţelor sale, geopolitica este după 1919 o disciplină de învăţământ universitar în Germania. Programul lui Haushofer, redactat împreună cu asociaţii săi de la Zeitschrift fur Geopolitik, precizează:
a) geopolitica este studiul rolului determinat al pământului în politică;
b) geopolitica se întemeiază pe geografie, îndeosebi geografia politică;
c) particularităţile spaţiilor studiate de geografie indică cadrul geopolitic;
d) geopolitica îşi propune să furnizeze argumente pentru acţiuni politice;
e) geopolitica vrea să devină şi trebuie să devină conştiinţa geografică a statului.
O poziţie critică interesantă faţă de geopolitica germană este afirmată şi de români. În 1939 în volumul ” Geopolitica”, alături de studiile lui Ion Conea, găsim şi contribuţia foarte importantă a lui Anton Golopenţia (1905-1951), unul dintre reprezentanţii străluciţi ai şcolii Gusti. Acesta consideră geopolitica germană un mit politic, şi remarcă necesitatea între diferenţierii între “mitul teritorial al naţiunilor şi ceea ce ar trebui să fie ştiinţa orientării în lumea raporturilor dintre state”. M. Popa Vereş, este şi el de acord că o “geopolitică militantă, sub forma unei ştiinţe-mit, nu ar avea nici un sens” , şi drept urmare se impune trecerea de la această etapa de “geopolitică mit” sau a geopoliticii – propagandă” a lui Houshofer, de la ” tirania spaţiului şi rasismului” la altceva.
Altceva, în sensul diversificării interpretării, încearcă generalul englez Halford Mackinder (1861 – 1947). Acesta prevenea în lucrările sale interbelice că pericolul cel mare ar fi unirea sau alierea puterilor continentale măcinate întotdeauna de discordie (Germania şi URSS) şi constituirea unui spaţiu compact, complet controlat de ele, ce ar cuprinde regiunile interioare Europei, spaţiu ce ar avea o frontieră naturală pe Rin – Alpi – Dunăre – Marea Neagră – Caucaz – Elbrus – Kopetag – Hindukus – Himalaia – Humate. Această “semilună a ororii” se învecinează cu toate punctele strategice ale Terrei şi de aceea “cine stăpâneşte heartlandul va stăpâni lumea” .
După 1945 se părea că “Mitteleuropa” sau “octoedrul asiatic” vor dispărea pentru totdeauna, sugrumate de expansiunea sovietică. Acest lucru determină teoreticienii occidentali să îşi găsească refugiu în doctrinele geopolitice americane ale lui Mahan şi Spykman, bazate pe rivalităţile puterilor maritime (“Rimlandul”) unite contra puterilor continentale grupate în Heartland, noile doctrine geopolitice şi geostrategice occidentale având formula de “Rimland vs Heartland”.
În anii ’80 când termenul de geopolitică a revenit în forţă în cadrul dezbaterilor politice şi ştiinţifice, interpretarea lui a rămas nesatisfăcătoare. După 1945, când termenul este cenzurat la noi problemele geopolitice sunt abordate prin prisma teoriei şi practicii internaţionale. Astfel Henry Kissinger consideră că geopolitica se referă la analiza “echilibrului de putere” şi controlul exercitat de marile puteri asupra anumitor zone geografice. Trimiterile la teoria şi practica relaţiilor internaţionale nu anulează unghiul specific al analizelor geopolitice. În evaluarea raporturilor de putere pe plan regional sau mondial, geopolitica nu se substituie ci doar intersectează planul politicii externe . Din punct de vedere cognitiv, geopolitica aduce un plus de informaţie pentru elaborarea unei conduite în politica externă a unui stat, iar din punct de vedere praxiologic, contează, alături de alte instrumente juridice sau morale, la asigurarea succesului relaţiilor dintre state.
2. Geostrategia: delimitări teoretice
Preocuparea pentru geostrategie a căpătat o amploare deosebită în contextul contemporan. Deşi referirile la geostrategie sunt adesea făcute astfel încât sugerează o sinonimie cu geopolitica, o diferenţă este necesar să fie subliniată.
Geostrategia este geopolitica aplicată, într-un cadru concret istoric, luându-se în considerare un adversar, un concurent real sau potenţial. În cazul geostrategiei, accentul este pus pe măsurile capabile să asigure securitatea naţională, să menţină protecţia, influenţa, dominaţia, sau alte avantaje în spaţii de importanţă strategică. Cu alte cuvinte geostrategiile sunt rezultatul punerii în opera a raţionamentelor geopolitice în conducerea războiului şi/sau organizarea securităţii unei ţări .
Geostrategiile fixează axele principale de acţiune în funcţie de factorii favorabili sau de factorii – obstacol, astfel încât să asigure o accesibilitate maximă la obiectivul stabilit.
Elaborarea elementelor componente ale unei geostrategii se face în raport cu modul în care este organizat adversarul real sau potenţial, precum şi în funcţie de forţa sa. În dependenţa de situaţia creată, geopoliticile includ în sfera lor de preocupări acele configuraţii ale geografiei considerate drept o notă majoră pentru obţinerea unei dominaţii sau influenţe stabile şi de lungă durată, cum ar fi câmpurile petrolifere sau zonele bogate în alte resurse, anumite teritorii ce permit controlul asupra unor regiuni ale lumii sau asupra principalelor axe de comunicaţie planetară. Din acest punct de vedere, Canalul de Suez, Bosforul, zona Golfului, Strâmtoarea Ormuz şi alte regiuni ale lumii, constituie mize geostrategice de primă importanţă.
La nivel regional, alte elemente ale configuraţiei geografice pot prezenta un interes pentru anumite puteri, care se vor strădui să obţină controlul asupra lor sau chiar ocuparea lor pentru a contracara influenţa puterii geopolitice diverse.
Deşi reprezentările şi practicile geostrategice favorizează statele mari, asemenea preocupări sunt prezente şi la statele mici şi mijlocii. Micile puteri caută să îşi atingă ţelurile folosindu-se de posibilităţile oferite de alianţele încheiate de marile puteri. În cazul ţărilor mici se apelează la studiile de geopolitică pentru a-şi elibera strategiile de securitate naţională în funcţie de complexitatea dinamicii relaţiilor cu statele vecine şi apropiate, căutând să obţină sprijin din partea marilor puteri. Ultimele, datorită resurselor de care dispun, tind să identifice strategia lor de securitate naţională cu o gândire militară / strategie la dimensiuni planetare.
Astăzi asistăm la o încălzire a rivalităţilor mai vechi sau mai noi, de natură economică sau de natură etnică, atât între state cât şi în interiorul diferitelor formaţiuni statale. În multe situaţii miza pusă în joc nu vizează revendicările teritoriale propriu-zise ci “rivalităţi de putere” având o proiecţie teritorială pe spaţii mari, trans-spaţiale (marile comunităţi economice) sau pe spaţii mai restrânse în interiorul unor state -“geopolitica internă” .
Geopolitica secolului XXI va fi astfel legată de noua problematică a “marilor spaţii” economice care, pe de-o parte pot elimina conflictele geopolitice dar, pe de altă parte generează mişcări geopolitice de tip nou. Cauzele conflictelor actuale nu mai ţin de “trasarea graniţelor”, “foamea de lume” , ci s-au extins la competiţia în comunicarea globală, geopolitica informaţiilor, ciocnirea culturilor (geopolitica civilizaţiilor). În acest sens Michel Koriman observă că se simte nevoia instituirii unui “cadastru planetar” pentru o mai bună orientare în diversitatea raporturilor dintre state, naţiuni şi popoare.
În al doilea rând, geopolitica nu este o preocupare cu finalitate academică, ci un instrument de acţiune pus în serviciul elaborării detaliilor în plan politic, economic, militar. A gândi geopolitic înseamnă a elabora” reprezentări” mai mult sau mai puţin închegate în perspectiva unor “şcoli de gândire” sau construcţii strategice. Astfel, este mult mai realist să gândim geopolitica la plural, în sensul că există “geopolitici” care exprimă interese opuse şi rivale. Pentru a reuşi, cei implicaţi elaborează strategii (geostrategii) vizând realizarea intenţiilor urmărite. Geostrategiile recurg la presiuni economice sau militare, la alianţe politice cu diverse state, sau la abilitatea diplomatică capabilă să valorifice unele circumstanţe favorabile.
Istoria a adus numeroase dovezi privind relativitatea şi instabilitatea “suprafeţelor geopolitice” deoarece, în timp ce unele state tind spre extinderea puterii şi influenţei lor, altele refuză schimbările care le dezavantajează, opun rezistenţă dar sunt supuse presiunilor, cu efecte negative asupra suprafeţelor de natură geodemografică, geoeconomică sau geosocială ce se asociază configuraţiilor geopolitice. În al doilea rând, de câte ori se produc “rupturi ale istoriei”, statele aflate într-o poziţie avantajoasă sunt tentate să modifice sistemul de raporturi geopolitice existent pentru a promova interese specifice şi a întreprinde acţiuni care să ducă la crearea de “suprafeţe geopolitice” având contururi mult mai conforme cu “imaginea proprie” .
În funcţie de ţelurile urmărite, principalele puteri ale lumii sunt preocupate de anumite “axe geopolitice”. Rusia s-a remarcat prin expansiunea spre mările deschise şi obţinerea unei poziţii dominante în Europa. Germania a tins să pătrundă în estul şi sud estul european până în Orientul Mijlociu. Anglia, raportându-se la continent, a fost preocupată de poziţia ei insulară iar acum este interesată de menţinerea unui echilibru european între Franţa şi Germania. SUA a pendulat între “izolaţionismul” în perimetrul celor două continente americane şi competiţia pentru deţinerea rolului de principală superputere mondială.
Istoria geopoliticii este astfel marcată de geneza teoriilor ce explică aceste tendinţe prin existenţa unor “permanenţe” ale geografiei planetei şi în acelaşi timp, prin indicarea modului în care pot fi folosite schimbările în tabloul politic al unor regiuni sau în situaţia globală, pentru a exercita un anumit gen de putere în raporturile internaţionale. Astăzi, datorită tehnologiilor de vârf, puterea se întemeiază pe dimensiunea altor factori:
a. potenţialul tehnic deţinut;
b. prosperitatea economică;
c. ritmul inovaţiei ştiinţifice.
Aceşti factori – paradoxal – contează după “cutremurul istoric” din 1989 –1991 mai mult decât în timpul războiului rece câştigat de SUA. Geopolitic, Rusia se află într-o situaţie precară iar securitatea ei, în cazuri limită, nu e asigurată decât recurgând la arma nucleară. Datorită acestei mutaţii, “frontiera geopolitică” din Europa s-a mutat de la zidul Berlinului şi graniţa Austriei cu Ungaria spre est, spre graniţele Federaţiei Ruse, cuprinzând în interiorul ei ţările central şi est-europene, ţările baltice, şi având tendinţa de a face din Ucraina un aliat al vestului.
Geopolitica poate fi considerată drept unul din instrumentele cele mai fine de înregistrare şi măsurare a repartiţiei pe suprafaţă Terrei, instrument capabil să releve forţele ce contribuie la dinamica acţiunilor de perspectivă ale lumii. Sesizarea liniilor de forţă geopolitică, măsurarea intensităţii lor se realizează prin concepte specifice, cum sunt:
a. poziţia geopolitică;
b. interesul naţional;
c. raportul de forţe;
d. zona de fricţiune;
e. sfera de interese.
Prin intermediul acestora se descrie şi evoluează caracteristicile unei ţări în câmpul relaţiilor internaţionale. Descifrarea “codului geopolitic” al unui stat se face utilizând termeni uzuali, aceştia fiind folosiţi cu semnificaţii certe. Astfel “poziţia geopolitică” a unei ţări nu este pur şi simplu poziţia sa geografică, care de regulă are o mare stabilitate în timp, ci complexul de raporturi politice, economice, militare sau culturale în continuă schimbare cu alte ţări mai apropiate sau mai depărtate. În acelaşi mod, conceptul de “practică” nu reprezintă doar demarcarea administrativă între două ţări, fiind totodată vorba şi despre intense interacţiuni social – economice. La rândul ei “frontiera geopolitică” poate fi o linie mobilă în timp care uneori nu corespunde graniţelor marcate prin borne de frontieră, ci delimitează spaţii culturale, religioase sau “mari spaţii” formate din grupuri de state legate între ele prin obiective comune. Analiza geopolitică se remarcă prin faptul că surprinde unitatea dintre anumite “permanente” de geografie a planetei şi schimbările în timp a raporturilor dintre state.
Punctul de plecare în analiza geopolitică îl reprezintă locul geografic ocupat de un stat sau situarea unei regiuni strategice în configuraţia generală geografică regională sau globală. Elaborarea reprezentărilor geopolitice constituie însă un proces mai complex decât studierea locului geografic în care se află un stat, un popor sau o cale comercială de importanţă strategică, deoarece poziţia geopolitică nu se reduce la poziţia geografică. Poziţia geopolitică este rezultatul interacţiunii unor raporturi politice, economice, militare, cu statele mai apropiate sau mai depărtate, raporturi facilitate sau îngreunate de situarea geografică şi premisele oferite de localizarea unui stat într-un anumit punct al planetei. Ca atare, gradele de longitudine şi latitudine nu sunt relevante geopolitic prin ele insele, ci doar în corelaţie cu ambianţa politică internaţională şi dinamică favorabila sau a relaţiilor dintr-o arie geografică. Poziţia geopolitică îşi va găsi expresie într-o anumită preponderenţă a relaţiilor externe pe anumite “axe de interes” geopolitic, printr-o preocupare pentru anumite zone politice de configuraţie, statornicite într-un anumit segment al istoriei printr-o anumită problematică a interesului naţional şi o strategie de securitate naţională.
Poziţia geopolitică a unei ţări se modifică uneori lent, alteori deosebit de rapid în funcţie de dinamica raporturilor politice şi de putere ale unui stat cu statele vecine sau situate la distanţă. În acest proces, condiţiile naturale oferă anumite predispoziţii privind modul de ocupare şi organizare a unui spaţiu şi stabilirea de relaţii cu spaţiile învecinate. Aceasta este topopolitica, ce poate avantaja sau nu un stat.
Factorul etnic a fost şi el inevitabil implicat în procesele geopolitice. El era invocat în legitimarea ocupării unui teritoriu de către un stat în cadrul unor frontiere sau într-un proces de expansiune teritorială. În geopolitică, dimensiunea etnică a fost implicată nu numai ca factor spiritual, dar şi ca o forţă materială. Etnia a devenit adeseori un “instrument geopolitic” în raporturile dintre ţări. Revendicările demografice pot fi oricând transformate într-o pârghie pentru revendicări separatiste. În perspectiva dinamicii geopolitice, “balanţa” raporturilor interactive se poate oricând schimba şi pot să apară focare de tensiune.
În ceea ce priveşte factorul “frontiere”, geopolitica abordează problematica luând în considerare patru axe de explorare:
a. geneza frontierelor;
b. “bifurcaţiile” istorice ce pun sub întrebări anumite frontiere;
c. trasarea şi disputele trasării frontierelor;
d. interacţiunile calde sau reci pe plan regional sau mondial.
Înţelegerea dinamicii contemporane în relaţiile internaţionale nu este posibilă fără a ţine seama de distincţia dintre “frontierele etno-politice” şi “frontierele geopolitice”. Primele separă statele iar ultimele delimitează configuraţii de alianţe între puteri, implicit între puteri şi statele aliate acestora, mici şi mijlocii. Deşi se avansează din ce în ce mai insistent termenul de “frontiere transparente”, geopolitica contemporană este încă gândită în termeni de frontiere, fie ele etnice sau geopolitice.
Rolul decisiv în dinamica raporturilor geopolitice revine însă puterii. În geopolitica clasică, problema puterii era abordată în raport cu statul, iar adevărata valoare a diferitelor dimensiuni ale puterii era pusă în evidenţă în cadrul raporturilor cu alte state. Puterea este echivalentă cu capacitatea de a modifica politica altor state prin constrângere, dominaţie şi control, sau pe calea obţinerii consensului şi a consimţământului . Balanţa puterii este în esenţă balanţa fricii, fie de a ataca, fie de a fi atacat. Geopolitica contemporană studiază “puterile” şi nu “puterea” ca în perioada clasică. Acestea se manifestă nu numai la nivelul statului, ci şi la alte niveluri de acţiune a societăţii .
Claude Raffestin precizează că orice “produs” realizat în spaţiu şi timp implică o formă oarecare de putere . Geopolitica se ocupă de factorii tangibili şi măsurabili ai puterii, cum sunt teritoriul, masa populaţiei, puterea economică, dar şi de factori imponderabili care pot modifica ecuaţia puterii. În această categorie intră stările de spirit ale unei naţiuni, coeziunea internă sau disensiunile politice, puterea tradiţiei, determinarea naţională, mândria naţională .
Principalii factori care intervin, sunt:
a. mărimea geografică şi localizarea pe glob;
b. topografia şi climatul;
c. resursele naturale;
d. numărul şi pregătirea populaţiei;
e. productivitatea economică;
f. capacitatea militară;
g. eficienţa organizării politico-sociale;
h. gradul de “know – how” diplomatic.
Punctaje maxime ale unei ţări la aceşti vectori provoacă automat trimiterea unor state cu o mai mică reprezentare, către “periferia” relaţiilor internaţionale. Atunci când statele au punctaje asemănătoare sau compensatoare, intervine puterea ce se manifestă în funcţie de interesul naţional care, alături de realismul în politica şi securitatea colectivă reprezintă cei trei factori constitutivi ai geopoliticii contemporane .
Precizarea intereselor naţionale presupune un proces care parcurge câteva etape. Primul pas se face prin elaborarea politicii generale (megapolitică), care delimitează cadrul de elaborare a politicilor concrete pentru fiecare domeniu de activitate. În temeiul precizărilor făcute, se elaborează politica securităţii naţionale care va prevedea măsuri de contracarare a slăbiciunilor proprii şi a ameninţărilor reale sau potenţiale din exterior. Dimensiunile implicate în precizarea interesului naţional şi a strategiei securităţii naţionale pot fi vizualizate sub forma unui “triped strategic” ale cărui axe se întâlnesc într-un punct central – interesul naţional:
STRATEGIA POLITICĂ
I
Interesul Naţional
I I
Strategia Economică Strategia Militară
Delimitarea fiecărui element component depinde de principalele opţiuni strategice şi de priorităţile impuse de evoluţia posibilităţilor şi constrângerilor mediului de acţiune .
Politica de securitate naţională – placa turnantă care face legătura/trecerea de la megapolitică la măsurile specifice în domeniul securităţii – constituie un document politic examinat periodic.
Interesele vitale ale unui stat sunt în primul rând de ordin economic, dacă integritatea teritorială iese din discuţie. Această prioritate rezidă în faptul că puterea unui stat reiese din puterea economiei sale. Puterea iradiază pe suprafeţe geografice mari căutând, din motive geostrategice să cuprindă puncte sau regiuni ale planetei de importanţă vitală, fie că sunt situate în vecinătate sau la mari distanţe. Se instituie astfel raporturi geopolitice şi geostrategice care creează şi întreţin prin intermediul sferelor de interes şi influenţă, raporturi de inegalitate între state. Constantin Vlad distinge între “zonele de interes” înţelese ca spaţii în care se realizează proiecţia externă a intereselor naţionale ale statelor, şi “sfera de influenţă” în cadrul căreia realizarea intereselor unei puteri în cadrul unor raporturi clientelare, mergând până la recunoaşterea drepturilor de ingerinţa în afacerile interne şi externe ale unui stat .
În concluzie, geopolitica va fi întodeauna o ştiinţă a zilei, adică a fenomenelor care se produc acum. Ion Conea remarca în acest sens că “geopolitica de astăzi va fi istoria de mâine, aşa cum istoria oricărei epoci din trecut a fost geopolitica pentru timpul şi în timpul când se petreceau faptele pe care noi le privim ca istorie” . Istoria nu este, astfel, decât un flux geopolitic în vreme.
II. ROMÂNIA: POZIŢIE GEOGRAFICĂ, POZIŢIE GEOPOLITICĂ
A. Analiza poziţiei geografice a României
1. Determinări geografice ale României
În anii post-decembrişti, tiparele “poziţia geopolitică bună a României”, “valoarea geopolitică”, ”importanţa geo-strategică” au fost repetate până la epuizare, astfel că s-a ajuns ca ele să nu mai însemne mare lucru. Consecinţele acestei goliri de sens sunt multiple. Pe de o parte nu se mai ştie exact ce se află în spatele acestor fraze, fiind doar formule ale discursului public, menite să deschidă căi de comunicare dar care, prin folosire abuzivă, nu mai transmit nimic. O altă consecinţă este că simpla lor rostire oferă un anumit sentiment de suficienţă, ceea ce a făcut ca “poziţia avantajoasă din punct de vedere geopolitic” să nu mai fie pusă deloc în valoare, ba mai mult, să fie un gen de justificare, de acoperire pentru lipsa de acţiune practică: „pentru noi lucrează poziţia geopolitică”.
De aceea ne propunem să insistăm asupra particularităţilor poziţiei geografice şi geopolitice a României, în speranţa că vom înţelege mai bine adevărul elementar că o poziţie bună prezintă şi dezavantajul că este râvnită; în acelaşi timp, oricât de bună şi avantajoasă, o poziţie geopolitică se cere dublată de acţiune înţeleaptă spre a-i potenţa atuurile şi a-i diminua dezavantajele. Sperăm că în urma acestui demers vom înţelege cu adevărat cuvintele lui Gheorghe I. Brătianu: “noi trăim aici la o răspântie de drumuri, la o răspântie de culturi şi, din nefericire, la o răspântie de năvăliri şi imperialisme. Noi nu putem fi despărţiţi de întregul complex geografic care, cum veţi vedea, ne mărgineşte şi ne hotărăşte destinul, între cele două elemente care îl stăpânesc, muntele şi marea. Ceea ce aş vrea să apară lămurit este că pentru a ne înţelege trecutul, trebuie să înţelegem mai întâi întregul complex geografic, istoric, geopolitic, din care acesta face parte”.
Faptul că recurgem la o prezentare de factură monografică nu înseamnă că suntem prizonierii determinismului geografic, că am considera că acest complex de care vorbeşte Gh. I. Brătianu este un factor de îngrădire a modului de vieţuire a unui stat. Rigorile disciplinei nu ne-ar permite acest lucru, deoarece, aşa cum spune şi întemeietorul de drept al acesteia, suedezul Rudolf Kjellen, în Prefaţa la lucrarea “Marile puteri de dinainte şi de după războiul mondial”, “ştiinţa nu ne arată voinţa liberă a statelor, dar ea constată un cadru ferm (subl. ns) pentru această voinţă, înlăuntrul căreia este dată posibilitatea construirii cu oarecare siguranţa a deducţiilor şi consecinţelor privind situaţia lor, a statelor” .
De altfel, o asemenea poziţie nuanţată poate fi întâlnită şi în geopolitica românească interbelică. De pildă, în primul număr al revistei “Geopolitica şi Geoistoria”, Gheorghe I. Brătianu susţine că: ”destinele naţiunii sunt sădite în pământul însuşi din care ne-am născut, după cum statuia e cuprinsă în blocul de marmoră din care daltă o va desprinde”. Dar, precizează autorul, “trebuie inspiraţia şi dibăcia artistului pentru a desface chipul din lut sau din piatră, precum trebuie credinţa şi voinţa unui neam pentru a stăpâni pământul ce-i este dat să rodească în deplinătatea puterilor şi însuşirilor sale” (“Geopolitica, factor educativ şi naţional”).
Principalul element fizic al peisajului geografic românesc este reprezentat de existenţa Carpaţilor. Munţii Carpaţi nu se întind doar în ţara noastră. Ei sunt prezenţi în întreaga Europă centrală şi de sud est în următoarele ţări: Ucraina, Ungaria şi Serbia. Aceşti munţi, care nu sunt aşa de înalţi precum Alpii, se împart în două lanţuri: Carpaţii nord-vestici (Tatra şi Munţii Slovaciei) şi Carpaţii sud estici. Peste jumătate din întreaga suprafaţă a Carpaţilor se află pe teritoriul actual al României. Dacă avem în vedere doar Carpaţii sud-estici, atunci 8/10 se află pe teritoriul românesc, o zecime revenind Ucrainei şi altă zecime Serbiei. Deci putem conchide că România este prin excelenţă o ţară carpatică.
Câteva cuvinte despre particularităţile Munţilor Carpaţi din România:
1. Ei formează un adevărat inel care străjuieşte şi închide Podişul Transilvaniei.
2. Munţii direcţionează o distribuţie descrescătoare a unităţilor de relief în cercuri concentrice şi în unităţi mai joase: după munţi vin dealurile, podişurile, câmpiile României, formând un tot unitar.
3. Nota dominantă, unică în lume, este conferită de faptul că ei au un mare potenţial de habitat. Spre deosebire de alţi munţi, Carpaţii româneşti nu sunt atât de înalţi, nu se termină în creastă ci în terasă, sunt brăzdaţi de ape care au o împărţire spaţială simetrică pornind chiar din centrul munţilor, au multe depresiuni şi multe trecători. Au aceeaşi fizionomie, aceeaşi constituţie geologică, aceeaşi vegetaţie.
Pe baza caracteristicilor menţionate, I. Conea conchide că Munţii Carpaţi nu sunt un lanţ, ci “o ţară înaltă, o zonă sau un ansamblu de regiuni naturale” (“Carpaţii, hotar natural?”). De-a lungul istoriei, ei au reprezentat o cetate de apărare, care a oferit totodată şi un mediu prielnic pentru viaţa oamenilor. Viaţa românilor de-a lungul istoriei a pendulat de o parte şi de alta a Carpaţilor. Mai mult decât în alte ţări, munţii noştri nu au reprezentat unităţi de relief care au despărţit ci, dimpotrivă, au unit. De altfel, nu este întâmplător că locul de etnogeneză a românilor este plasat tot în apropierea munţilor, la Sarmisegetuza, în Transilvania. Mai mult, această regiune corespunde, în viziunea lui I. Conea, acelui “kernland” despre care vorbeşte Kjellen: “orice stat îşi are ţinutul lui sâmbure, de care nu poate fi despărţit decât cu însuşi preţul existenţei sale”. Transilvania reprezintă astfel “punct de plecare, sâmbure geopolitic destinat să rodească şi să contureze jur-împrejur de sine o formaţie de stat”.
Aşadar, Carpaţii ocupă o poziţie centrală şi formează un inel care închide Podişul Transilvaniei, ceea ce îl îndreptăţeşte pe I. Conea să afirme că în România Mare, Transilvania îndeplineşte rolul unei regiuni de centru, vitale, în timp ce în Ungaria Mare, ea avea rolul unei zone geo-economice şi geo-politice periferice. În terminologia întemeietorului de fapt al geopoliticii, Fr. Ratzel, Transilvania reprezintă pentru România Mittelpunkt-ul, zona de unde pornesc, cu diverse intensităţi care măsoară starea de sănătate a statului, pulsarii economici, culturali, demografici, etc.
România prezintă nu numai o impresionantă unitate fizico-geografică (Munţii Carpaţi au aceeaşi fizionomie, aceeaşi constituţie geologică, aceeaşi vegetaţie), ci şi una culturală şi de limba. Un francez din nord şi unul din sud se înţeleg mai greu pentru că dialectele diferă foarte mult. Un român din Maramureş şi unul din Dobrogea se înţeleg foarte bine. Cum se explică acest lucru? Una dintre îndeletnicirile de bază ale românilor a fost păstoritul. Numai la români se întâlneşte obiceiul transhumanţei. Vara ciobanii creşteau oile la munte, iarna porneau cu ele spre câmpie până în Dobrogea, până spre apele Nistrului şi chiar dincolo de acestea. Astfel s-a produs o omogenizare a limbii. Faptul că românii din interiorul munţilor Carpaţi nu se deosebesc prin limba, port şi obiceiuri de cei din exteriorul acestui inel arată ca munţii Carpaţi nu au reprezentat un obstacol, o barieră ci, dimpotrivă, un element de legătură. De aceea Carpaţii alcătuiesc coloana vertebrală a pământului şi poporului românesc”.
Vintilă Mihăilescu aduce o completare cu privire la obiceiul românesc al transhumanţei. El face precizarea că circulaţia populaţiei între “bastionul transilvănean” către câmpii şi valea Dunării s-a făcut, într-adevăr, prin transhumanţă, dar nu numai atât. La această mişcare au contribuit nu numai păstorii, ci şi plugarii, podgorenii, minerii, pescarii, negustorii, meseriaşii, deci este vorba de o mişcare mult mai complexă. Mai mult, nu a existat un singur sens de circulaţie, anume deplasarea dinspre podişul transilvănean spre periferia ţării carpatice, ci şi cel dinspre marele fluviu, care a reprezentat una dintre “axele de polarizare a neamului românesc” către Carpaţi şi podişul transilvănean, care a reprezentat “a doua axă de polarizare a aceluiaşi neam” . Carpaţii nu au doar calitatea de a alcătui “coloana vertebrală a poporului românesc”, ci, potrivit aceluiaşi autor, îndeplinesc două funcţii cu valoare geopolitică incontestabilă:
1. “o funcţiune în epocile de criză europeană”, de apărare în caz de ofensivă a duşmanului şi de pivot de manevră în caz de ofensivă proprie;
2. “o funcţiune pozitivă în epocile de linişte”, de armonizare a intereselor sau tendinţelor divergente care se întâlnesc în aceasta zonă.
La fel ca în cazul tuturor celorlalte unităţi de relief importante ale României, acestea îşi demonstrează importanţa, atât pentru noi, cât şi pentru Europa. Concluzia geografului român apare limpede: ”linişte, în această parte a continentului european, a fost numai în scurtele epoci când, între imperiile din est, din vest şi din sud, s-a intercalat un stat carpatic, sprijinit pe cetatea Transilvaniei şi comandând până dincolo de Nistru, până în Dunăre şi în defileul ei carpatic, până la ţărmul Mării Negre, până în mlaştinile Tisei, cel puţin” .
I. Conea distinge încă un rol pe care l-au jucat Carpaţii, acela de casa de educaţie a neamului românesc: “Cei care au umblat prin Munţii Apuseni ştiu ce este acela un izbuc: este un izvor care, ca un melc, aci apare şi curge, aci se trage îndărăt, în culcuşul lui întortocheat de sub munte şi nu mai curge deloc o jumătate pentru că, iarăşi, o altă jumătate să se tragă în munte şi să dispară, aşa mereu…E imaginea, ni se pare, a neamului românesc în vreme, privită şi raportată la imaginea pământului românesc: când se făcea vreme bună în poale, spre Tisa, spre Nistru, spre Dunăre, atunci, încet, ca o apă domoală, neamul românesc ieşea la soare şi se risipea în larguri până la centura de ape lăsată de Dumnezeu, iar când viscolul barbar îşi începea suflarea din nou pe şesul cel din margini, din nou neamul se trăgea la munte, la adăpost, întocmai ca izvorul din Ţara Moţilor. Şi aşa mereu, până în zarea zilelor noastre de izbăvire”.
Dunărea străbate România pe o suprafaţa de 1075 kilometri. Ea reprezintă al doilea element natural care marchează configuraţia României. De aceea, ţara noastră mai este definită drept o ţară carpato-danubiană.
Dunărea este mai importantă pentru România decât pentru alte ţări pe care le traversează, întrucât pe teritoriul ţării noastre ea se varsă în Marea Neagră. De aceea, Gurile Dunării reprezintă un foarte important punct strategic pentru controlul Mării Negre, al doilea după Bosfor şi Dardanele. Este semnificativ din acest punct de vedere, că în istorie, lupta majoră dintre puterile care s-au întâlnit pe acest teritoriu s-a dat pentru stăpânirea Gurilor Dunării.
În secolul trecut s-a creat Comisia Europeană pentru Gurile Dunării cu scopul de a media conflictul dintre puterile vremii, în special cel dintre Rusia şi Germania. Importanţa Dunării pentru întreaga Europa este relevată şi de faptul că din această comisie făceau parte şi ţări non-dunărene, de pildă Marea Britanie şi Franţa.
La începutul secolului trecut, R. Kjellen recunoştea, în lucrarea “Das Problem der drei Flusse” (“Problema celor trei fluvii”, 1917), importanţa geopolitică a Dunării: ”comandamentele geografice ale teritoriului cuprins între cele mari trei fluvii, Dunărea, Rinul şi Vistula, impun o soluţie geopolitică: strângerea într-un bloc federativ, sub egida germană a întregii Europe Centrale cuprinsă între cele trei fluvii” . Câţiva ani mai târziu, Walter Pahl propunea acelaşi lucru atunci când afirma că nici prin cele mai rafinate sisteme de pacte nu poate fi abătută Dunărea de la „firescul ei curs (şi de la fireasca ei misiune) nord vest – sud vest. Cu alte cuvinte, legile geopolitice ale spaţiului îndruma statele dunărene spre o strânsă colaborare cu Reich-ul german”.
În articolul din 1941, “Hotarul românesc dunărean”, geograful român Al. Rădulescu considera că Dunărea îndeplineşte un rol întreit:
1. În primul rând, rolul de arteră de navigaţie, cunoscută încă din Antichitate şi reluată cu intensitate la începutul epocii moderne.
2. Rolul de hotar. Dunărea desparte aici Europa Balcanică de Europa centro-orientală căreia îi aparţine şi România. Toate sunt în contrast între cele două mari diviziuni: relieful mai mult muntos, predominarea terţiarului, procentul redus al loess-ului, climatul pre-mediteranean, ca şi flora şi fauna, sunt caracterele principale ale Peninsulei Balcanice în timp ce în Europa centrală avem forme de relief variate, cu un procent mare de şes, predominarea cuaternarului, bogate pături de loess, climat continental de tip danubian şi polonez”.
3. Dunărea a avut rol de “polarizare politică a statului românesc”, întrucât navigaţia liberă la gurile Dunării a putut fi asigurată de o Românie puternică, singura interesată ca navigaţia pe Dunăre să fie liberă. De câte ori Rusia sau Turcia au avut preeminenţă la gurile Dunării, navigaţia comercială pe Dunăre a fost mult diminuată.
Mihai David înţelege că „lupta de căpetenie se dă pentru stăpânirea gurilor Dunării” şi consideră că România a rămas întreagă nu numai datorită rezistenţei ei interne, care nu poate fi în nici un fel neglijată, ci şi datorită echilibrului dintre puterile care au râvnit în diferite perioade la diferite regiuni ale teritoriului României. Pierderea unei regiuni româneşti exprimă un anume dezechilibru temporar în cadrul echilibrului de ansamblu între puterile europene. Când Oltenia şi nordul Bucovinei au căzut sub stăpânirea Austriei – la sfârşitul secolului al XVIII-lea – era momentul când Austria devenise puternică. Apoi, când România a pierdut teritoriul dintre Prut şi Nistru (1812), era perioada când Turcia slăbise iar Rusia se afla în ascensiune: „şi dacă am scăpat de a nu fi complet încorporaţi uneia dintre aceste trei puteri, e numai faptul că pofta de stăpânire se exercita din aceste trei direcţii cu aceeaşi tărie şi când lăcomia uneia dintre aceste puteri se arata prea mare, atunci urma intervenţia celorlalte, cu gândul de a le rămânea şi lor din pradă”.
Concluziile autorilor care s-au concentrat asupra importanţei Dunării pentru România şi pentru Europa sunt întâi că navigaţia pe Dunăre s-a putut face în libertate numai când ruşii au fost îndepărtaţi de la Gurile Dunării; în al doilea rând, de Dunăre se leagă însăşi existenţa statului românesc, chemat să joace rolul de „santinela europeană”.
Simion Mehedinţi accentuează această funcţie istorică a Dunării, de a fi determinat în cea mai mare parte întregirea teritorială a statului român în secolul al XIX-lea şi la începutul secolului al XX-lea. În încercarea de a oferi un răspuns la întrebarea “când începe Unirea?”, autorul stabileşte următoarele etape în realizarea acestui obiectiv:
a) În 1829, prin Tratatul de la Adrianopole, raialele stăpânite de turci pe malul stâng al Dunării au fost realipite la Muntenia, „generozitatea” marilor puteri de atunci fiind motivată, în primul rând de dorinţa Mării Britanii ca navigaţia pe Dunăre să fie liberă.
b) În 1865 Basarabia este restituită deoarece Anglia şi Franţa deveneau din ce în ce mai preocupate de “chestiunea Orientală” şi de înaintarea ruşilor către Bosfor.
c) Unirea Moldovei şi a Munteniei a fost considerată necesară deoarece, pentru stăpânirea Dunării, era nevoie de o ţară mai mare sub un domn legat prin recunoştinţă de Franţa.
Problema Dunării şi a importanţei strategice a ei şi a gurilor sale nu poate fi separată de cea a strâmtorilor Bosfor şi Dardanele, „plămânii României”, după cum spunea Nicolae Titulescu, pentru că fără ieşire liberă la Marea Mediterană, Dunărea nu îşi poate îndeplini rolul în comerţul european.
Există câteva elemente care amplifică în zilele noastre importanţa Dunării, transformând-o într-o axă comercială majoră a Europei. Este vorba despre construirea canalului Rhin – Mein – Dunăre, care leagă Marea Nordului cu Marea Neagră, portul Rotterdam cu portul Constanţa. Ţările din Europa centrală pot avea acces direct la Marea Neagră şi de aici la Canalul Suez. Apare o nouă rută comercială: Canalul Suez-Europa Centrală via Constanţa, care, faţă de cea veche (cea care traversează întreaga Mare Mediterană şi ocoleşte Peninsula Iberică) prezintă avantajul că scurtează drumul cu opt zile de marş, inclusiv costurile aferente. În plus, porturile Mării Negre şi cele ale Mării Mediterane Orientale au cea mai favorabilă poziţie faţă de Canalul Suez pentru rutele Oceanului Indian şi ale Extremului Orient (I. Seftiuc, “România şi problema strâmtorilor”).
Al treilea element geografic important pentru România este reprezentat de Marea Neagră. În primul rând, datorită “enclavizării” şi a depărtării faţă de Ocean, Marea Neagră are un “hinterland” imens şi foarte important. A doua trăsătură importantă este aceea că se află situată la confluenţa pe de o parte, a două religii, creştinismul şi islamismul şi pe de altă parte, a două familii de popoare, slave şi turcice. Ca urmare a acestor două trăsături, o mare putere contemporană, Rusia, şi două puteri regionale, Ucraina şi Turcia, îşi construiesc concepţiile strategice, politice şi economice ţinând cont de această mare şi de spaţiul adiacent ei.
În acest context, importanţa Mării Negre pentru România devine esenţială. Simion Mehedinţi preciză frontoanele naturale care încadrau dezvoltarea României de-a lungul istoriei, de o parte muntele, de altă parte, Dunărea şi Marea. Dat fiind rolul acestor repere fixe şi cruciale pentru existenţa colectivă a românilor, continuă Mehedinţi, orice om politic trebuie să preia tripla îngrijorare, a munţilor, a Dunării şi a Mării Negre, iar acela care pierde una dintre cele trei laturi ale îngrijorării îşi expune ţara la primejdii. Între procesul de formare a statului român şi existenţa Dunării se poate stabili o legătură de substanţă pentru că “epocile de lumină ale neamului din Carpaţi şi regiunea înconjurătoare au fost acelea când marea de la răsărit s-a nimerit să fie liberă şi împărtăşită din toate roadele civilizaţiei mediteraneene”.
Gheorghe I. Brătianu avansează ipoteza că una dintre cele mai mari provincii istorice româneşti, Moldova, a apărut din nevoia de a organiza “drumul către mare”: “drumul către mare a cerut aici o ordine de stat şi aceasta a înfăptuit-o poporul român”.
România are interese maritime, deci ea trebuie să cerceteze toate consecinţele care decurg din aceasta poziţie şi să includă obligatoriu în calculele sale geostrategice două poziţii-cheie:
– sistemul strâmtorilor, un gen de prelungire a gurilor Dunării, pentru că strâmtorile duc navigaţia dincolo de Marea Neagră, şi
– Crimeea, deoarece cine are Crimeea poate stăpâni Marea Neagră.
Lungimea vecinătăţii noastre cu marea a variat de-a lungul timpului. În general, putem spune ca această vecinătate a fost într-o relaţie directă cu statutul Moldovei dintre Prut şi Nistru. Până în 1812, ţărilor româneşti Moldova şi Muntenia le-a aparţinut şi partea de nord a Mării Negre care cuprinde Cetăţile Chilia şi Cetatea Alba (două puncte strategice extrem de importante). În 1812 acest teritoriu a fost ocupat de către Rusia în înţelegere cu Turcia, evident, cu porţiunea de litoral corespunzătoare din sudul acestei provincii. După 1918, Basarabia a revenit la ţara-mamă, România. În 1940 a fost iarăşi ocupată de Uniunea Sovietică. După război, Stalin i-a dat denumirea de Moldova Sovietică, dar a luat sudul provinciei, cea care se învecina cu marea, şi a dat-o Ucrainei. Astfel că porţiunea de sud a Republicii Moldova (a teritoriului dintre Prut şi Nistru) aparţine şi astăzi – fără vreun drept istoric – Ucrainei.
Locurile şi reperele geografice nu au aceeaşi valoare geopolitică În toate perioadele de timp. Valoarea geopolitică variază în funcţie de evoluţiile din zonă, de intensitatea comerţului şi a vieţii economice. Valoarea geopolitică a Mării Negre creşte în zilele noastre din mai multe motive. Datorită plasării geografice, ea a fost considerată un timp o mare închisă, care nu are importanţă strategică. S-a sustras acestui statut, în primul rând prin creşterea importanţei comerciale a Dunării, şi în al doilea rând, prin descoperirea zăcămintelor petroliere din Marea Caspică. Acestea vor trebui transportate spre Europa şi spre întreaga lume, iar una dintre rutele principale este Marea Neagră. Dacă ne uităm la principalele rute de transport ale acestor resurse, ne apare limpede că portul rusesc Novorossiissk creşte foarte mult în importanţă. De aici, rutele de transport pot să urmeze direcţii diferite: direct cu tancurile spre Bosfor şi Dardanele sau cu tancurile de petrol spre Constanţa.
2. Hotarele naturale ale României
Mihai David relevă o problemă demnă de interes. Forma de ansamblu a ţării noastre se apropie de cea ideală, de elipsă (e adevărat că analiza se face pe situaţia României interbelice). Acest lucru face ca raportul dintre lungimea hotarului şi suprafaţă care trebuie apărată să fie optim. Graniţele României măsurau 3400 de kilometri, ceea ce arată ca un km de hotar apară 100 km2 de suprafaţă. Scurtimea hotarului suplineşte, spune autorul, densitatea relativ redusă a populaţiei. În al doilea rând, este relevant faptul că cea mai mare parte a graniţelor sunt naturale. Graniţa naturală era situată pe cele două fluvii: 621 km pe Dunăre şi 925 km pe Nistru (reamintim că este vorba de perioada interbelică). Litoralul Mării Negre era de 454 km. La aceasta mai trebuie adăugaţi cei 160 km pe munţi. Deci din totalul de 3400 km din care 2160 km reprezentau hotar natural .
Existenţa hotarelor naturale este o problemă geopolitică vitală, deoarece, potrivit chiar întemeietorului disciplinei, R. Kjellen, orice stat manifestă două tendinţe: să aibă hotare naturale în exterior şi să aibă o articulaţie organică în interior. I. Conea este de acord cu abordarea întemeietorului geopoliticii, subliniind că prin hotare naturale trebuie să se înţeleagă de fapt “hotare etnice” din moment ce un stat trebuie să se întindă în spaţiu atât cât se întinde “neamul a cărui expresie politică este”. România este caracterizată de “corespondenţă geo-etnică” la care se adaugă “perpetuitatea ei în timp”, în aceasta construcţie rolul principal geo-etnic şi geo-politic revenindu-i Transilvaniei (I. Conea, “Transilvania, inimă a pământului şi statului românesc”).
O problemă importantă din punct de vedere geopolitic este plasarea geografică a României. Ce este România, parte a Peninsulei Balcanice sau parte a Europei Centrale? România aparţine Europei peninsulare, fiind ultimul stat al acestei regiuni.
Atât în perioada interbelică cât şi în cea contemporană, mulţi autori de prestigiu au inclus şi includ România în Europa Centrală. De pildă, Emm de Martonne (“Europe centrale” în “Geographie universelle”, Tom IV, Paris 1934) spune că numele de Europa Centrala este născut “pentru a marca situaţia de mijloc pe care o ocupă ţările considerate între Europa occidentală, mai articulată, şi Europa orientată, mai compactă”. Ţările socotite ca făcând parte din Europa centrală sunt: Germania, Polonia, Elveţia, Austria, Ungaria, Cehoslovacia şi România. Jacques Ancel, (în “Manuel geographique de politique europeenne”, vol. I, Europe centrale, Paris, 1936) trece România alături de Austria, Cehoslovacia, Iugoslavia şi Ungaria ca făcând parte din Europa centrală.
Pe baza acestor lucrări, N. Al Rădulescu conchidea: „majoritatea lucrărilor geografice recente consideră România Mare ca un fragment al Europei Centrale, părăsind astfel pentru totdeauna ideea de a plasa ţara noastră în cadrul Peninsulei Balcanice. E un drept care ni s-a refuzat prea mult, deşi îl merităm cu prisosinţă şi privim cu toată recunoştinţa spre cercetătorii apuseni care l-au enunţat”.
Care sunt argumentele în favoarea unei asemenea poziţii?
1. Argumente geografice.
a) La nord de Dunăre avem de-a face cu o altă climă, vegetaţie şi structură a solului, cu alte forme de relief.
b) Ţara noastră este situată în jurul Carpaţilor, iar Carpaţii nu aparţin Balcanilor, ci Europei centrale şi de sud-est.
c) România se situează la o distanţă egală (2700-2800 km) faţă de Oceanul Atlantic, de Oceanul Îngheţat şi de Munţii Urali.
2. Argumente istorice.
Atunci când România era încadrată în Balcani, ea nu cuprindea decât Moldova şi Ţara Româneasca. în acest secol, la România a revenit Transilvania, situată chiar în interiorul cetăţii configurate de Carpaţii. Prin unirea Transilvaniei cu România, implicit s-a modificat poziţia geografică a ţării, care a fost “trasă” mai spre nord-vest.
În concluzie, putem spune, fără a nega sau minimaliza influenţele de ordin balcanic, că România poate fi incadrată atât ca o ţară central – europeană cât si sud-est europeană. Aceasta este o poziţie deosebit de avantajoasă, dar şi una la care trebuie meditat tot timpul deoarece implică pericole, naşte conflicte.
Poziţia geopolitică periferică este una de respiraţie mai liberă, mai puţin ameninţată în cazul unui conflict militar, în acelaşi timp mai puţin supusă influenţelor; „poziţia geopolitică de margine a Angliei, Spaniei, Franţei, Italiei, Greciei şi Statelor Scandinave face ca toate aceste state să fie îndeosebi favorizate pentru o viaţă independentă, răspicat naţională, dar, în acelaşi timp, să se aştepte din afară la posibilităţi de influenţare reduse… Trunchiul continental al Europei Centrale (inima Europei) pare, dimpotrivă, predestinat – din punct de vedere geopolitic – pentru un mare imperiu închis…Poziţia centrală se deosebeşte de cea periferică, când statul se reazimă pe un ţărm larg de mare deschisă sau când, pe o larg deschisă faţada a lui, a apasă un teritoriu slab populat, pasiv pe plan politic”.
Statul român se afla într-o zonă de “fricţiune politică”, de “cutremure politice”. Vizavi de presiunea pe care un stat o suporta în orice clipă la hotare, R. Kjellen avertiza că orice stat trebuie să se considere în permanenţă, oarecum, asediat. Autorul suedez preia noţiunea de druckquotient, care este expresia matematică a presiunii de demografice care se exercita la hotarele unui stat. Druckquotient-ul se calculează împărţind suma populaţiilor tuturor statelor înconjurătoare la populaţia statului considerat. I. Conea semnalează că, înainte de primul război mondial, valoarea acestui druckquotient era pentru Italia, 2.7, pentru Rusia 3.1, pentru Franţa 3.3, Germania 4.4, în timp ce pentru România, valoarea se ridica la 30,8. Pot fi aduse corective acestui indicator. Unul este că, în studierea poziţiei geopolitice nu trebuie luate în considerare numai forţele, presiunile, ci şi punţile de legătură. Pentru România, aceasta ar însemna fructificarea vecinătăţii cu Bulgaria şi cu Serbia. Alt corectiv: un stat care este supus unei presiuni geopolitice deosebite dintr-o singură parte, dinspre un stat puternic, se orientează, de obicei, către o alianţă cu un alt stat puternic,”astfel că apăsarea geopolitică primejdioasă se diluează prin alianţele cu puteri din direcţii opuse”.
3. Geopolitica României: poziţie geografică, poziţie geopolitică
Cum stă România în această privinţă? Poziţia geopolitică a României se defineşte prin interferenţa pe pământul nostru, a testamentului lui Petru cel Mare şi testamentul economic şi politic al lui Friedrich Liszt.
Esenţa aşa numitului “testament al lui Petru cel Mare” este determinată de faptul că masa compactă de pământ care se întinde între istmul ponto-baltic şi Munţii Urali este condamnată de cvasi-imposibilitatea ieşirii la o mare caldă, de statutul de „înfundătura continentală”. Se spune despre Petru cel Mare că obişnuia să exclame “eu nu caut pământ, ci apă” iar unul dintre cele mai râvnite ţărmuri calde a fost dintotdeauna cel al Mediteranei, ceea ce implică interesul asupra strâmtorilor Mării Negre şi asupra Gurilor Dunării la care se adaugă panslavismul, ideea de a proteja populaţiile slave din Balcani.
Din direcţie opusă, economistul german Friedrich Liszt propunea, la jumătatea secolului al XIX-lea, un program economic şi politic ale cărui puncte esenţiale erau: alungarea ruşilor de la gurile Dunării, lichidarea Imperiului Otoman, descongestionarea teritoriilor germane suprapopulate, unirea Austriei cu Germania şi expansiunea economiei germane în sud-estul Europei. Economistul german propunea aceste măsuri preocupat fiind de surplusul de populaţie germană. Ca urmare a exodului către America, se năştea pericolul deznaţionalizării. Prin urmare, excedentul de populaţie trebuia îndreptat către sud-estul european unde populaţiile germane nu şi-ar mai fi pierdut identitatea în celebrul „creuzet american” iar cursul Dunării ar fi arătat direcţia în care să se îndrepte acest flux de populaţie.
Liszt imagina un mare imperiu german având un cuvânt hotărâtor pentru întreaga arie a Dunării. Un asemenea imperiu ar fi avut şi scopul “să oprească expansiunea uriaşului de la răsărit în aceeaşi direcţie”. Autorul român nu trage din această situaţie o concluzie fatalistă. Cu un druckquotient care, în momentul în care s-a făcut măsurătoarea, depăşea multe dintre valorile acestui indicator în alte ţări europene şi prins între două testamente care propun din direcţii opuse brăzdarea teritoriului, deci cu minime posibilităţi de a reduce presiunea la graniţe prin politica de alianţe cu un stat mai puternic, statul român are totuşi posibilitatea de a-şi pune în valoare locul deţinut pe hartă.
Volens-nolens un stat mic precum cel român trebuie să ţină cont de aceste „testamente” şi să se integreze în “noua ordine”, iar datoria care îi revine este de a întâmpina această ordine chiar cu mai multă grijă decât statele mari. Cel care va fi surprins nepregătit va sta “deoparte, umilit, privind năuc la o lume în care trebuie totuşi să trăiască, dar fără o însărcinare şi o răspundere demne de ceea ce el ar fi putut să prezinte”.
Geopolitica româneasca interbelică vorbeşte printr-unul dintre reprezentanţii săi cei mai autorizaţi, Simion Mehedinţi, de fluviul Nistru ca de un autentic simbol geopolitic: “nu e semeţie verbală, ci un adevăr pipăit, dacă acordăm Nistrului însuşirea de simbol geopolitic” (“Fruntăria României spre răsărit”, 1942). Importanţa geopolitică a Nistrului este comparabilă cu importanţa Dunării sau a Tisei, deoarece fluviul desparte statul român de “elementul slav (Gh. I. Brătianu Geopolitica, factor educativ şi naţional”). Pe ce îşi întemeiază Mehedinţi poziţia?
a) marginea răsăriteană a pământului dacic a fost din antichitate până astăzi hotarul de răsărit al Europei. Istmul ponto-baltic şi-a arătat de-a lungul istoriei rolul său de hotar: la apus au locuit populaţii sedentare de agricultori, la răsărit mase migratoare de populaţii, la nord neamul slavilor, la sud seminţiile fino-ugrice.
b) această fruntărie a fost de la început de interes european. Până aici se întindea civilizaţia, continentul. Mai târziu, marginea de răsărit a Moldovei a fost hotarul răsăritean al Europei. în Evul Mediu, pe Nistru era amplasată cea mai înaltă linie de cetăţi în faţa stepei: Hotin, Soroca, Orhei, Tighina, Cetatea Alba.
c) cetatea Carpaţilor şi împrejurimile ei formează bastionul cel mai înaintat al Europei de răsărit (argument geografic).
d) Istmul ponto-baltic desparte peninsula Europei, prelungirea peninsulară a blocului compact de pământ euro-asiatic de cel mai mare stat continental al planetei.
e) Rusia este o unitate de sine stătătoare; ea nu poate fi considerată ca parte a Europei. Este de patru ori mai mare decât toată Europa aşezată la vest de istmul ponto-baltic şi ocupă chiar mijlocul Eurasiei: ”păzit la spate de Oceanul Îngheţat şi rezemat cu picioarele pe podişurile şi munţii ce se întind din Asia Mică până în Marea Japoniei, uriaşul sovietic stăpâneşte tot sâmburele Eurasiei – ceea ce mai rămâne pe de lături, din Coreea până în India şi Spania, sunt doar o periferie a Rusiei.
România se afla la o răscruce între civilizaţii, între căi comerciale, reprezentând o adevărată placă turnantă. Faptul că se situează la marginea Europei Occidentale, fiind ultimul stat spre “continentul slav” de la răsărit reprezentat de ruşi şi de ucraineni, îi conferă o poziţie care i-a adus de-a lungul istoriei multe pierderi, inclusiv teritoriale, provocate de ascensiunea colosului de la răsărit. Amintim că, în secolul trecut, “grija faţă de slavii din Balcani” a fost formula cu care Rusia s-a implicat în aceasta zonă. Evident că prin poziţia sa, România a împiedicat planurile expansioniste ale Rusiei ca şi pe cele ale altor puteri ale vremii. Iată ce spunea Ministrul Instrucţiunii Publice din Rusia, Leon Cosa, în 1913 cu ocazia împlinirii a o sută de ani de la alipirea Basarabiei la Rusia: “românii aceştia, neam aparte, cu fiinţă şi limbă proprie, ne apar, prin poziţia lor şi funcţia lor pe hartă, ca un cui ce se înfige între slavii de nord şi cei din sud, parcă pentru a-i despărţi pe unii de alţii. Ce uşor şi ce de demult s-ar fi rezolvat această problemă slavă, fără prezenţa în acest loc a românilor! Închipuiţi-vă numai o clipă că în locul lor ar fi fost pe versantele carpatice sârbi sau bulgari”.
Prin urmare, în plan geopolitic, o poziţie bună implică prin forţa lucrurilor şi anumite vulnerabilităţi, în sensul că o poziţie importantă este în acelaşi timp, râvnită de alte state. O gândire geopolitică bună înseamnă elaborarea unor răspunsuri şi strategii în măsură să diminueze riscurile presupuse de respectiva poziţie. Între priorităţile clasei politice trebuie să se numere şi această grijă care implică, în primul rând, o stare de veghe. Încheiem prezentarea monografică a poziţiei geopolitice a României cu cuvintele lui Gh. Brătianu: “Suntem ceea ce Nicolae Iorga numea: un stat de necesitate europeană. Răzimată pe cetatea carpatică şi veghind asupra Gurilor Dunării, străjuind aici în numele şi interesul întregii Europe din spatele ei, ba încă şi mai departe, se cheamă că România noastră trăieşte şi vorbeşte aici nu numai pentru dânsa singură. Statul nostru este deci în atenţia estului şi vestului, nordului şi sudului deopotrivă şi în tot timpul. El deţine, cum s-a spus, o poziţiune cheie, iar atenţia aceasta a altuia pentru tine poate fi grijă şi simpatie, poate fi ocrotire, dar poate fi şi apetit sau primejdie. Un stat cu o astfel de situaţie în care te urmează în tot locul vânturile valurile, dator este cel dintâi să cunoască această situaţie, să-si dea permanent seama de toate, bune şi rele, câte se ascund într-însa. Toţi membrii acestui stat şi în primul rând pătura lui conducătoare trebuie să-şi aibă gândul mereu ţintit la ele”.
B. Plusurile şi minusurile geopolitice ale României
1. Atuul geopolitic
Întemeietorul de drept al geopoliticii, R. Kjellen, face deosebirea dintre poziţia geografică şi poziţia geopolitică. Prima este fixă, cea de-a două mereu schimbătoare. Poziţia geografică poate fi determinată cu exactitate prin măsurători fizice, cea geopolitică înseamnă “poziţia unui stat în raport cu statele înconjurătoare”, deci implică raportarea la un mediu politic care nu ţine neapărat de statul respectiv dar de care acesta trebuie să ţină seama. Geograful român I. Conea dezvoltă distincţia introdusă de Kjellen între poziţia geografică şi poziţia geopolitică, aducând precizarea că o poziţie geopolitică nu se defineşte prin sau în funcţie, de exemplu, de Dunăre, de Tisa, sau de Nistru, ci “prin, sau în raport cu formele şi conţinuturile politice pe care le îmbracă faţa pământului, în general, şi faţa pământului jur-împrejur de tine, în special” . Pentru că deosebirea dintre cele două poziţii să fie evidentă, I. Conea face o comparaţie deosebit de plastică: “faţă politică a pământului este ca o tablă de şah pe care jucătorii mută mereu piesele, dându-le mereu alte poziţii şi funcţii”. Marile mutări au loc ca urmare a unui complex de împrejurări, spre exemplu, ca urmare a descoperirii unor noi bazine de materii prime, ceea ce pune în valoare noi spaţii.
De ce insistăm asupra acestei distincţii? Atunci când, în spaţiul public românesc se vorbeşte de poziţia geopolitică a României, se face o confuzie între aceasta, a cărei primă trăsătură este mobilitatea, şi poziţia geografică, al cărei caracter fix îi dă celui care vorbeşte şi un sentiment de confort şi suficienţă. Aşa se ajunge, spre exemplu, la situaţia ca, după cum relevă V. Pasti, “locul în Europa” să fie considerat în dezbaterile publice din mediul intern sau internaţional, un drept natural, mai degrabă o problemă de prestigiu, iar nu o problemă care trebuie gândită în parametrii atingerii unor obiective comerciale, economice, politice sau culturale (“România în tranziţie. Căderea în viitor”). Tot ca urmare a acestei confuzii între poziţia geografică şi cea geopolitică, abordările sunt de cele mai multe ori de factură clasică, fiind luate în calcul datele naturale, fără a fi reţinuţi noii factori care compun, astăzi, ecuaţia puterii, cum ar fi voinţa politică, strategia coerenţa de dezvoltare şi puterea economică, trăsăturile guvernării, intensitatea pulsărilor economici, culturali, demografici, informaţionali pe care statul reuşeşte să îi trimită la graniţa si, mai departe, în exterior.
Precizarea lui I. Conea potrivit căreia mişcările geopolitice mari nu sunt „fără întoarcere” ci reprezintă o mişcare de du-te vino între anumite limite, poate constitui un motiv de optimism pentru ţara noastră. Dar ea implică o „stare de veghe”, o activitate calificată de evaluare pentru a acorda mişcările naţionale cu cele regionale.
Ne propunem, în continuare, să analizăm tocmai factorii interni, adică modul în care reuşim să ne facem interesanţi din punct de vedere geopolitic şi geostrategic, argumentele cu care ne punem în valoare propriile atuuri.
În zilele noastre are loc un proces de evoluţie dinspre geopolitică înspre geoeconomie, specialişti vorbesc de cronopolitică ca o recunoaştere a faptului că ceea ce contează acum este viteza de reacţie, modul în care sub presiunea timpului, reuşeşti să îţi pui în valoare factorii clasici şi moderni ai puterii.
Nu putem să analizăm situaţia României din punct de vedere demografic fără să o plasăm în contextul ţărilor din jur, sau să studiem semnificaţia geopolitică a factorilor economici făcând abstracţie de performanţele vecinilor noştri.
2. Cercetările geopolitice şi finalitatea politică a statului
Înainte de a trece la analiza propriu-zisă, am dori să supunem atenţiei o abordare deosebit de interesantă a relaţiei care există între centrele de cercetare şi centrele de decizie în cazul disciplinei de geopolitică, între cercetările geopolitice şi finalitatea politica a statului. În acest sens se consideră că există două niveluri la care se manifestă geopolitica: primul marcat de faptul că evenimentele politice sunt influenţate de realităţile spaţiului fără ca elita politică a statului să conştientizeze acest lucru; dimpotrivă, atunci când se realizează contextele schimbate ale acţiunii politice, putem vorbi de o doctrină politică precedată de evaluări, ghidată de valori şi opţiuni. în ultimii ani, în România acţiunea politică a fost preponderent haotică şi puţin coerentă. Lucru care poate să aibă consecinţe serioase, mai ales în contextul în care vecinii devin din ce în ce mai conştienţi de propriile atuuri pe care încearcă să le folosească în avantaj propriu.
Extrem de actuală ni se pare a fi abordarea propusă de M. Popa-Vereş, unul dintre coordonatorii volumului “Geopolitica”, apărut în 1940 la editura “Ramuri” din Craiova. Studiul, intitulat “Schema privind cercetările geopolitice sub aspectul intereselor naţionale”, prezintă o densitate identică similară celorlalte studii despre care am vorbit şi care sunt prezente în volumul “Geopolitica, o ştiinţă nouă” al lui I. Conea, şi “Însemnare cu privire la definirea preocupării geopolitice” al lui A. Golopenţia.
Potrivit lui Vereş, există două orientări fundamentale în cercetările geopolitice:
1. Orientarea obiectivă, care pleacă de la cercetarea diferitelor condiţii (fizice, sociale, culturale, etnice, politice) cuprinse în mediul geografic şi care influenţează politica unui stat, atât sub aspectul vieţii publice interne cât şi al relaţiilor dintre state. în această orientare, condiţiile spaţiului geografic sunt considerate cauze de bază; prezenţa lor implică o anumită politică a statului. Diferitele orientări politice sunt efectul direct al unor cauze cuprinse în condiţiile mediului geografic. Obiectul şi rostul geopoliticii sunt în această abordare, de a explica fenomenul politic iar funcţia ei de bază este de a expune.
2. Orientarea subiectivă, care pleacă de la orientarea politică a statului, de la finalitatea politicii unui stat, în lumina intereselor vitale ale unui popor în interior, dar mai ales în exterior. Condiţiile mediului geografic sunt considerate drept argument în favoarea susţinerii şi reprezentării politice ale statului. În această a doua accepţiune, obiectul şi rostul geopoliticii sunt de a justifica anumite finalităţi politice, iar funcţia de bază este aceea de a milita.
Din moment ce interesele unui stat trec dincolo de frontierele sale, cele două orientări nu pot fi niciodată separate. Mai ales în cazul statelor mici, cercetătorilor geopolitici le revine sarcina de a culege, analiza şi prezenta toate datele de care are nevoie politica economică a ţării (la fel în compartimentul social, juridic, etnic). Cu cât va furniza date informative şi de susţinere mai valoroase, cu atât rezultatele cercetării geopolitice vor fi mai congruente cu finalitatea politică a statului.
M. Popa-Vereş continuă discuţia, printr-o analiză mai aplicată asupra cazului românesc. Astfel, consideră autorul, cercetarea geopolitică româneasca ocupă un loc intermediar între abordarea obiectivă şi subiectivă, ea şi explică, dar nu trebuie să neglijeze funcţia de milita în favoarea celei de a expune. După ce a realizat echilibrul între cele două abordări, cercetarea ar trebui să urmeze două direcţii: în interior şi în exterior.
În interior, din punct de vedere politic aceasta ar trebui să studieze condiţiile geopolitice care ar duce la eliberarea şi aşezarea pe baze fireşti a vieţii politice şi spirituale. Din punct de vedere economic, ar trebui să studieze condiţiile cuprinse în mediul geografic şi politic care să permită stăpânirea vieţii economice de către elementul etnic şi aşezarea ei pe baze fireşti.
În exterior, cercetarea are în vedere elementele şi condiţiile care pot contribui, pe de o parte la propagarea culturii române, la apărarea şi închegarea comunităţii româneşti de peste hotare, pe de altă parte, condiţiile care pot contribui la expansiunea economică în triunghiul format de bazinul Mării Negre, bazinul oriental al Mării Mediterane şi Marea Caspică. Mai precis, sub raportul intereselor economice, geopolitica ar trebui să studieze zona în care relaţiile noastre economice sunt condiţionate de o anumită colaborare (Europa centrală) şi raporturile cu ţările occidentale şi nordice şi sud-estul Europei, împreună cu întregul bazin triunghiular amintit. Din punct de vedere economic, spaţiul geografic în centrul căruia se găseşte bazinul triunghiular reprezintă spaţiul nostru economic vital.
Dacă urmăreşte aceste obiective, cercetarea este simultan obiectivă, deoarece ţine de datumul mediului geografic şi subiectivă, deoarece “va trebui să militeze pentru normarea politică a unor fenomene şi să le justifice, înscriindu-se pe linia destinului istoric al neamului”.
Abordarea lui M. Popa-Vereş este cu atât mai actuală cu cât, cum am mai spus, în zilele noastre se vorbeşte tot mai mult de geoeconomie, de avântul puterii soft în comparaţie cu puterea hard, de capacitatea de a răspunde pieţei şi de a domina piaţa, de a decupa, pe baze economice, zone de influenţă. Pot fi aduse contraargumente cu privire la afirmaţia că bazinul triunghiular ar reprezenta spaţiul nostru de influenţă economică, spaţiul în care pulsarii trimişi în exterior de economia româneasca ar avea cel mai mare ecou. Mai important este însă efortul de a delimita, în urma unui efort considerabil de documentare şi cercetare, un asemenea spaţiu de influenţă economică şi, apoi, de a construi o strategie care să fie în concordanţă cu delimitările anterioare.
Fără stabilirea priorităţilor, fără corelarea lor cu atuurile geografice, cu datumul natural, România rămâne doar la stadiul de potenţialitate. Aşa cum relevă gânditorul american A. Mahan, puterea, pentru a fi efectivă, trebuie însoţită de capacitatea de a proiecta puterea şi de a găsi instrumentele adecvate pentru această proiectare a puterii. Aplicând acelaşi mod de gândire, poziţiile geografice avantajoase ale României au o valoare strategică potenţială dacă nu beneficiază de o forţă economică în stare să le fructifice potenţialul.
Când vorbim de priorităţi, avem în vedere obiective care să se afle în strânsă corelaţie cu datele concrete ale ţării, cu atuurile sale geopolitice. De pildă, România are ieşire la mare. Acesta este un avantaj. Importanţa acestui avantaj a fost conştientizată, spre exemplu, de diplomaţia interbelică, una dintre liniile principale ale sale fiind politica referitoare la controlul strâmtorilor Bosfor şi Dardanele. Se poate aprecia că diplomaţia românească interbelică ţinea astfel cont de interesele economice ale ţării şi acţiona în strânsă legătură cu acestea. În epoca interbelică, potrivit datelor oferite de I. Seftiuc şi I. Căpăţână, România ocupa, variabil locurile 7 sau 8 în ceea ce priveşte tonajul, comparându-se, din acest punct de vedere, cu Anglia, Grecia, Norvegia sau Franţa. Mai mult, după 1918, 88% din exportul global al României era făcut pe calea apei. în 1938, exportul cu ţările din bazinul mediteranean (Turcia, Iran, Siria, Palestina, Egipt) avea o pondere de 33% din întregul export al României. Datele sugerează o corelaţie aproape perfectă între argumentele de natură geografică, politica economică şi acţiuni diplomatice.
Folosite la parametri înalţi a potenţialului geografic al ţării a continuat şi după cel de-al doilea război mondial. În anii `70, a fost efectuată lărgirea şi modernizarea portului Constanţa, ceea ce a însemnat construirea a 5334 m de diguri, a 13 dane de diferite adâncimi, a 10 ha de platformă portuară, a 8 km de drumuri, a 35 km de căi ferate, a 900 m de poduri şi pasaje, a 10 mii metri pătraţi de magazii pentru mărfuri generale. Toate măsurile au avut ca rezultat crearea posibilităţii ca aici să ancoreze nave de mare tonaj.
Concomitent cu aceste măsuri, s-a realizat şi înzestrarea flotei maritime cu nave pentru minereu, ţiţei şi alte mărfuri. În 1989 flota maritimă comercială număra 301 vase, ceea ce situa România, din punct de vedere al numărului şi al tonajului, pe locurile 5/6 în lume. În prezent, România contează doar pe 50 de nave care lucrează efectiv, ceea ce ne scoate din clasament. în 1995, după criteriul capacităţii flotei comerciale, România ocupă locul 28, după Grecia, Cipru, Norvegia, Malta, Rusia, Italia, Germania, Turcia, Ucraina. În acelaşi an, după criteriul mărimii flotei comerciale, România ocupă locul 26. Acesta reprezintă un exemplu în care o poziţie geografică avantajoasă rămâne la nivel de potenţialitate, deoarece nu a fost construit sau menţinut instrumentul prin care să fie proiectată puterea şi prin care potenţialul să devină efectiv.
Un alt exemplu. Una dintre resursele României este petrolul. Astăzi, România nu mai dispune de mari resurse petroliere. A dezvoltat, în schimb, o puternică industrie de utilaj petrolier, precum şi de prelucrare a petrolului. Înainte de 1989, România era a treia ţară producătoare de utilaj petrolier din lume şi a doua ţară exportatoare. Astăzi, industria românească prelucrătoare de petrol nu mai contează în competiţia internaţională.
Este adevărat că, din punct de vedere economic, întreg estul european este confruntat cu serioase probleme. Important pentru România este faptul că se conturează tot mai distinct diferenţe sensibile nu numai între România şi Europa dezvoltată, ci între România şi Europa în curs de dezvoltare (de exemplu, Polonia, Ungaria).
În termeni mai simpli, se poate conchide că e nevoie de aproape doi români pentru a produce cât un singur polonez, de mai mult de doi pentru a produce cât un ungur, şi de aproape şapte români pentru a produce cât un singur francez. Ritmul de scădere a indicatorilor industriali este un fenomen cu care România se confruntă încă din 1980, dar după 1989 este vizibil ritmul tot mai accelerat al declinului.
La capitolul comerţ exterior pot fi discutate problemele orientării acestor exporturi către anumite pieţe. În acest domeniu, devine din ce în ce mai evident faptul că, în România, relaţiile economice sunt ghidate de relaţii politice, că logica economicului urmează logicii politicului, şi nu invers.
Pot fi identificate unele rădăcini istorice ale preeminentei relaţiilor sau criteriilor ideologice asupra celor economice. V. Pasti arată că, începând cu a doua jumătate a anilor 70, politica prioritar orientată spre Occident a României începea să se modifice. Are loc fenomenul de mutare a centrului de greutate dinspre Occident către Lumea a – III – a. Concomitent cu acest fenomen, economia socialistă din România reintra sub orientarea relaţiilor politice. Cauza acestei mutări era şi dorinţa de a evita o confruntare economică pe care România nu putea decât să o piardă. Începând cu acest moment, relaţiile politice au început să reprezinte criteriul esenţial al relaţiilor economice. Mutarea centrului de interes dinspre Occident câtre Lumea a III a în anii `70 marchează momentul în care în politica sa economică, România se orientează nu după criterii comerciale, ci după criterii politice. Faptul că situaţia se perpetuează în timp este relevat şi de intensitatea schimburilor cu Rusia. în primul rând, Rusia reprezintă o imensă piaţă de desfacere pe care România a neglijat-o sistematic în ultimii ani. În acelaşi timp din Rusia importăm petrol şi gaze care reprezintă o “notă de plată” anuală de peste un miliard de dolari deşi nu compensăm prin intermediul exporturilor decât extrem de puţin. Aproape neglijabil.
Datele prezentate nu au avut menirea de a contura o imagine sumbră a situaţiei României după 1989. Ele au fost întrebuinţate pentru a ilustra necesitatea stabilirii unor priorităţi care să pună în valoare utilitatea geografică a ţării. Problema reformei nu de dragul reformei, ci în vederea dezvoltării, este cu atât mai dramatică cu cât, în zilele noastre, dezvoltarea este o condiţie a integrării. Mai mult, tendinţele care se pot înregistra în lumea de azi vizavi de dezvoltare constituie tot atâtea indicii despre cum va arată lumea de mâine. Din această perspectivă, reforma are menirea de a uşura integrarea nu în Europa, ci în lumea contemporană, în care se vorbeşte tot mai mult de “vecinătate globală”. România are, în acest moment, şansa potenţială de a se integra în fluxurile moderne ale dezvoltării. Fără o strategie coerentă de dezvoltare, România se va afla nepregătită în faţă unei lumi în plină evoluţie.
III. INVERSAREA VECTORULUI GEOPOLITIC ÎN EURASIA
Rusia se confruntă cu o situaţie pe care nu a mai întâlnit-o de 300 de ani sau cel puţin din zorii erei moderne a acestui stat, marcată de domnia lui Petru cel Mare.
După dezintegrarea pactului de la Varşovia şi apoi a URSS-ului, vectorul proceselor geopolitice în Eurasia s-a schimbat cu 180 de grade. Expansiunea primului cnezat moscovit, care a început în secolul al XV-lea în mai multe direcţii, a fost înlocuită cu un atac frontal al periferiei asupra centrului ţării. Rusia este confruntată cu expansiunea vestului către est, cu sporirea influenţei musulmane în sud şi cu ridicarea Chinei în est, ţară care este pe cale de a deveni o putere globală în viitorul nu foarte îndepărtat. “O strategie care să urmărească simpla contracarare a acestor procese şi mai ales inversarea lor este condamnată la eşec, dacă, aşa cum se procedează astăzi, jocul este purtat cu precădere în câmp geopolitic” (D. Trenin, “Transformation of Russia’s Foreign Policy”).
De ce consideră autorul citat că orientările şi măsurile iniţiate în spiritul geopoliticii clasice sunt condamnate eşecului? Pentru ca ele sunt concepute într-o paradigmă clasică în care accentul cade pe probleme cum ar fi echilibrul de forţe, conservarea întinderii spaţiale, puterea armată, etc. S-ar realiza o contracarare strict formală în faţă unor procese vii, purtătoare de putere economică şi de tendinţe geopolitice.
Iată câteva dintre modalităţile prin care acţiunile bazate pe paradigma geopolitică clasică se pot dovedi contraproductive. Spre exemplu, din dorinţa de a contracara extinderea NATO către est, Rusia este tentată să se apropie de China şi să exercite, astfel, presiuni psihologice asupra Occidentului. Dar această strategie, afirmă D. Trenin, poate să ducă la întărirea Chinei, ceea ce ar putea constitui o provocare pentru Rusia chiar mai mare decât extinderea NATO, cel puţin pe termen lung. La fel, impulsul de a contracara înaintarea NATO către est prin stimularea integrării politice şi militare a statelor membre în CSI, are rezultate ambivalente, uneori negative, consideră autorul. Statele din CSI, care au în vedere strângerea legăturilor cu Occidentul, folosesc situaţia ca atare pentru a-şi reafirma opoziţia faţă de orice încercare de refacere a fostelor legături de ordin militar cu Moscova. Al treilea exemplu este oferit de efortul depus de Rusia de a menţine un anumit echilibru cu NATO, în virtutea paradigmei clasice privitoare la existenţa unei balanţe a puterii în Europa. Rusia ştie bine că vechiul echilibru de forţe nu mai poate fi restabilit şi că orice efort de a intra în competiţie cu Alianţa Nord-Atlantică are drept rezultat îngheţarea reformelor de care are atâta nevoie acest stat.
Opinia potrivit căreia Rusia nu trebuie să-şi mai propună drept obiectiv strategic competiţia cu Statele Unite este împărtăşită şi de N.A. Narocinitkaia, în articolul “Rusia şi viitoarea construcţie europeana”: “e nevoie să declarăm clar că era în care statul nostru a concurat cu Statele Unite pentru sferele de influenţă în întreaga lume, mizând pe regimuri dubioase care adesea scăpau de sub control, e de domeniul trecutului ireversibil. Sarcinile Rusiei constau în asigurarea firească a frontierelor şi a intereselor sale”.
Acest lucru nu absolvă în nici un fel Rusia de răspunderea de a-si fixa un alt obiectiv geopolitic, adecvat noii situaţii. în opinia autoarei, aceasta nouă misiune ar trebui să conţină următoarele priorităţi:
– conservarea controlului geopolitic al Rusiei pe întregul spaţiu ocupat de fosta URSS, spaţiu considerat un areal istoriceşte dobândit de Rusia, o adevărată placă turnantă între Orient şi Occident;
– prevenirea şi împiedicarea reorientării strategice a părţilor desprinse din URSS spre alţi parteneri;
– descurajarea unor terţe ţări, oriunde s-ar afla acestea, de a se lupta pentru “moştenirea rusească”, atitudine cu care Rusia s-a mai confruntat în perioada imediat următoare revoluţiei şi războiului civil din 1917;
– contracararea tendinţelor venite din partea unor puteri ale vremii de a institui sfere de influenţă pe teritoriul fostei URSS.
Insistăm asupra acestei viziuni pentru că ni se pare de asemenea edificatoare pentru un anume mod clasic de abordare, care nu mai tine cont de evoluţia înregistrată între timp, de noile raporturi de forţă instituite după încheierea războiului rece. Este semnificativ în aceasta privinţă că autoarea continuă să se raporteze la o realitate apusa – cea de după al doilea război mondial – depăşită de realitatea nouă, consfinţită de încheierea războiului rece: “În politica Occidentului, considera Narocinitkaia, se manifestă evident tendinţa de a înlocui rezultatele războiului mondial, pe care URSS l-a câştigat, prin rezultatele războiului rece câştigat de acesta. Dar primul rezultat a fost confirmat după 35 de ani în Actul Final de la Helsinki, semnat de 35 de şefi de state din Europa, SUA şi Canada. Rusia trebuie să păstreze cu grija acest rezultat, altfel, aşa cum se întâmplă adesea în istorie, se vor însămânţa seminţele unui nou război”.
Într-un mod asemănător prezintă lucrurile autoarea şi când este vorba despre situaţia din Pacific sau despre adevăratul asalt de populaţie şi de influenţa politică venite dinspre lumea musulmană. În Pacific ar trebui să se menţină tot starea instituită după cel de-al doilea război mondial, iar ţările din Asia Centrală ar trebui să rămână în sfera de influenţa a Rusiei.
Este uimitor să constaţi că până şi un autor de o cuprindere intelectuală evidentă nu aminteşte mai nimic despre rolul fundamental pe care relansarea economică a Rusiei şi performanţele înregistrate în acest domeniu le joacă în menţinerea poziţiei geopolitice a acestui stat. Invocarea doar a rezultatelor celui de-al doilea război mondial nu face decât să pună mai pregnant în evidenţă o anumită incapacitate de adaptare la un nou context istoric. Aprecierile despre spaţiul militar strategic al Rusiei, despre rolul statului rus de a asigura echilibrul mondial nu numai între state, ci şi între civilizaţii pot evoca doar categorii geopolitice care au putut opera cândva, atunci când forţa economică a Rusiei le putea impune. Astăzi recursul la ele are un aer nostalgic şi trist…
Studiul la care ne referim atrage, însă, atenţia prin demersul de a lămuri partenerii din spaţiul eurasiatic ai Rusiei să alcătuiască un gen de alianţa continentală pentru a se putea opune puterilor oceanice. Citind studiul ai sentimentul că ideile lui Haushofer în această privinţă au primit un gen de confirmare târzie din direcţia partenerului celui mai “nărăvaş”, Rusia. Este cu totul surprinzătoare pentru un autor care se raportează la cel de-al doilea război mondial şi la rezultatele sale, invitaţia adresată Germaniei de a înţelege noul context, de a-şi plăti cumva datoria în schimbul sprijinului decisiv pe care Rusia l-a acordat reunificării germane.
Considerând că Germania este prima ţară interesată ca Rusia să redevină puternică, Narocinitkaia îndeamnă partenerul continental să nu se lase influenţat de jocurile forţelor anglo-saxone şi atlantice („Germania şi Rusia s-au ciocnit în război nu fără influenţa vicleană a acestor forţe”), de a nu repeta erori istorice. “Deşi în Germania există forţe care vrând nevrând facilitează nouă ordine mondială, nemţii mai clarvăzători trebuie totuşi convinşi că această ordine corespunde intereselor Germaniei secolului XXI. Îi va plăcea Germaniei rolul de instrument într-o lume unipolară? Germania poate deveni o superputere regională doar exercitându-şi…propriul Ostpolitik, istoriceşte prestabilit”. Germania trebuie să vadă într-o Rusie puternică o construcţie importantă, purtătoare a viitorului eurasiatic, care să-i asigure posibilitatea de a fi o superputere regională.
Cu alte cuvinte, în conturarea relaţiilor dintre Rusia şi Germania trebuie să primeze interesele eurasiatice. Existenţa intereselor eurasiatice este conştientizată, apreciază autoarea, de către Statele Unite, care îşi manifestă vigilenţa atât faţă de tendinţele politicii germane, cât şi faţă de renaşterea în Rusia a gândirii statale şi a politicii de menţinere a echilibrului mondial de forţe.
Rusia are nevoie, în acelaşi timp, de o nouă politică est-asiatică şi pacifică. Pivotul acestei politici trebuie să devină relaţiile cu China ca principal partener nu numai în regiune, ci şi în sens mai larg, global. în ceea ce priveşte această politică pacifică, actuală etapă a relaţiilor Rusiei cu Japonia impune, de asemenea, loialitatea germană în numele unui condominiu eurasiatic.
Federaţia Rusă se află, într-adevăr, în faţă unei alegeri strategice. Să ne imaginăm cât timp ar fi irosit Franţa, câte pierderi ar fi înregistrat, dacă nu s-ar fi emancipat la vreme de nostalgia imperială şi ar fi prelungit conflictul cu Algeria. Rusia este chemată de către istorie să facă nu numai ce a făcut Franţa, ci, în acelaşi timp, să îşi scruteze propria dezvoltare să îşi centreze, să îşi remodeleze evoluţia internă pe o direcţie de mare viitor. Ea are nevoie de un De Gaulle şi de un Petru cel Mare întruchipaţi în aceeaşi persoană.
IV. INTEGRARE SAU DEZINTEGRARE STATALĂ ÎN SPAŢIUL EX-SOVIETIC
Pe măsură ce procesul tranziţiei înaintează şi rigorile economiei de piaţă sunt asimilate, are loc o redirecţionare a comerţului, mai ales a comerţului ţărilor de la graniţa cu statele din zonele de proximitate. Cu alte cuvinte, are loc o aşezare a activităţii comerciale pe baze strict economice. Din această perspectivă, Dimitri Subbotin, cercetător la Institutul pentru Studiul Pieţei din Moscova, apreciază că în următorii ani comerţul ţărilor baltice se va redirecţiona către Europa Occidentala.
Întrebarea este dacă aceeaşi cale va urma şi comerţul ţărilor din Asia Centrală. În tot cazul, dezvoltarea impetuoasă a Chinei poate alimenta o tendinţă centrifugă, aşa cum acelaşi lucru îl poate genera şi ascensiunea lumii islamice în ansamblu. Cum vor evolua statele în fostul spaţiu sovietic este o problemă la care numai timpul poate răspunde. Dar tendinţele, pentru a se împlini, au nevoie să fie încurajate, sprijinite.
Dacă avem în vedere tendinţa desprinderii politice şi consolidării acestor ţări, ca entităţi statale de sine stătătoare, atunci acest proces nu se poate împlini fără un anumit sprijin exterior. Orice fenomen de dezintegrare imperială a fost urmat de o prăbuşire a activităţii economice (şi implicit a nivelului de trai), ca urmare a desfacerii legăturilor anterioare, a reorientării fiecărei părţi componente desprinse în urma dezagregării. Aşa s-au întâmplat lucrurile şi după prăbuşirea Imperiului Austro-Ungar când, de asemenea, multe voci considerau că statele nou formate nu vor supravieţui.
În actualul context, fiind vorba despre dezagregarea unui imperiu construit timp de trei sute de ani, despre reaşezări masive, despre refacerea unor sfere de influenţă, mai ales la marginea imperiului, atunci această independenţă fragilă se cere totuşi, sprijinită. Referindu-se la acest context extrem de complex, Z. Brzezinski avertiza factorii de decizie din Occident să nu mai subestimeze problemele de ordin geopolitic, îndemnându-i să facă din valorile pluralismului geopolitic o prioritate egală în însemnătate cu promovarea reformei propriu-zise: “Pluralismul geopolitic este la fel de important ca transformarea structurală” (Z. Brzezinski, “Marea transformare”, în “Europa Centrala şi de Est în ciclonul tranziţiei”).
Autorul american porneşte de la constatarea unor organisme internaţionale potrivit cărora restructurarea ar solicita în Rusia un sprijin financiar de circa 23 miliarde dolari, iar în celelalte republici sovietice luate la un loc o sumă aproximativ egală. Majoritatea sprijinului financiar, constată autorul, a mers însă spre Rusia, iar spre celelalte republici foarte puţin; prilej pentru Brzezinski de a acuza centrele de decizie politică occidentale că nu au o viziune strategică în regiune, că nu încurajează desprinderea fostelor republici unionale, că nu susţin efortul lor de consolidare a independenţei.
O altă tendinţă majoră în regiune este formarea unui spaţiu economic comun, intensificarea schimburilor dintre republici, proces încurajat şi de către Occident.
Întrebarea este: realitatea economică a fostei URSS oferă premise în acest sens, încurajează o asemenea evoluţie? Există şi în această privinţă mai multe interpretări pe care vom încerca să le rezumăm.
Tim Snyder, de pildă, consideră că “economia sovietică a fost proiectată ca un întreg interdependent format din întreprinderi specializate care aprovizionau întreaga ţară . De pildă, în Belarus exista singura fabrică producătoare de potasiu pentru nevoile de fertilizare pe întreaga suprafaţă a Uniunii; în Armenia singura fabrică ce producea ţigări cu filtru. “Diviziunea între republici” a făcut ca şi comerţul între acestea să fie mare. De pildă, în 1998 comerţul cu alte republici a reprezentat mai mult de 25% din Produsul Intern Brut în toate republicile unionale (cu excepţia Rusiei), iar în cazul a şase republici acesta depăşea chiar 40%.
Multe întreprinderi au fost amplasate în republicile non-slave pentru a realiza o anumită egalitate a nivelului de dezvoltare. Raţiunea politică a edificării acestui complex economic era aceea de a reduce dependenţa faţă de exterior. Numai că, în timp, schimbul intens de produse a creat un gen de frustrare în rândul locuitorilor republicilor, fiecare fiind convinsă ca ea a fost cea exploatată. Acum, după dezintegrare, mai fiecare republică este confruntată cu un paradox, pentru că deţine fabrici şi capacităţi care pot produce mult mai mult decât necesarul respectivului stat. Ceea ce reprezintă un argument foarte important în favoarea edificării unui spaţiu economic comun.
Dimitri Subotin apreciază, dimpotrivă, că economia sovietică nu a fost niciodată construită ca un tot constând din mai multe unităţi specializate. “Mai degrabă, ea a fost edificată ca o unică fortăreaţă militară, părţile ei esenţiale fiind în măsură să supravieţuiască atunci când alte părţi sunt capturate sau distruse”.
Deci am avea de a face cu o strategie tip duplicat: “un scop al strategiei sovietice, trebuie reamintit, a fost acela de a avea o a doua bază industrială sovietică la est de Urali. În fapt, în timpul celui de-al doilea război mondial, când trupele germane au ocupat întreaga Ucraina şi Belarus, precum şi Moldova, Balticele şi o parte din Rusia însăşi, industria sovietica era capabilă să producă întreaga gama de arme şi echipament militar. Autorităţile sovietice nu au uitat lecţia războiului, iar politica de a construi duplicate pentru toate întreprinderile importante a continuat şi sub Gorbaciov”.
Este foarte dificil să stabilim care a fost principiul director al construcţiei economiei sovietice. Nu este nici o îndoială că argumentul strategic – acela de a construi duplicate pentru anumite unităţi de importanţă deosebită – a fost îmbinat cu cel economic şi social. Deci amplasarea de obiective economice s-a bazat pe combinarea acestor criterii.
Într-un anumit fel, mai important de urmărit este impactul pe care această realitate îl are asupra procesului de consolidare a independenţei. De pildă, John Williamson consideră că dezintegrarea ridica mai multe probleme critice, cum ar fi nevoia de noi modele de comerţ, diferite de cele practicate în CAER unde prioritatea era nivelul cât mai scăzut de export către lumea exterioară. După părerea sa, vom asista la o schimbare dramatică a direcţiei de la un comerţ inter-republici la unul al republicilor cu restul lumii. Astfel, considera Williamson, Rusia va trimite, numai 13% din exporturile sale către alte republici ex-sovietice comparativ cu 57% în 1987.
Aici el se întâlneşte cu “modelul gravitaţional” în care fluxurile comerciale sunt invers proporţionale cu distanţa. “Această abordare, subliniază Daniel Gros, porneşte de la ipoteza că printre economiile de piaţă intensitatea legăturilor comerciale este determinată în principal de două variante: venitul naţional şi distanţă” . Dacă cineva aplică acest model situaţiei pe care o traversează fiecare dintre cele 15 foste republici va ajunge la concluzia, relevă autorul, ca pe termen lung comerţul fiecărei republici cu exteriorul va fi mult mai important decât cel cu celelalte republici foste unionale.
Mai exista, după opinia lui D. Gros, un alt element care pe termen lung, nu va conduce la formarea unui spaţiu economic comun, anume ca ţară principală din zonă – Rusia – nu reprezintă un model de dezvoltare, un model atractiv, demn de urmat. în fiecare dintre regiunile economice ale lumii a existat o asemenea ţară, o adevărată locomotivă care să reunească, să sudeze nu prin forţa, ci prin propria performantă, prin modernitatea comportamentului. Prima cerinţă de ordin geopolitic a influenţei Rusiei în zonă este modernitatea şi performanţa sa internă. De aceea, apar cu atât mai nepotrivite tendinţele şi preocupările care pun accentul pe suprafaţă, pe menţinerea unor teritorii, etc.
Pentru o ţară care se întinde deja pe 11 fuse orare, nu sporirea suprafeţei constituie obiectivul strategic; mai curând credem că emanciparea de obsesia imperială a cuprinderii teritoriale cuplată cu o întoarcere severă către ea însăşi, cu o examinare temeinică a dezvoltării sale ar putea fi adevărata prioritate a Rusiei, direcţia care ar feri-o de multe capcane, i-ar oferi o perspectivă veritabilă.
Uniunea Sovietică includea, pe lângă 15 republici unionale şi 20 republici autonome care reprezintă districte politice numite în funcţie de naţionalităţile care trăiau în republicile autonome. În unele dintre asemenea republici autonome trăiesc naţionalităţi mai numeroase decât altele care sunt organizate în republici. De pildă, în fostul spaţiu sovietic trăiesc mai mulţi tătari (6-7 milioane) decât estonieni, lituanieni, letoni, georgieni, moldoveni, tadjici. Majoritatea republicilor autonome se află pe teritoriul Rusiei: Baskiria, Buryat, Daghestan, Kabardino – Balkar, Kalmuk, Karelia, Kaomi, Mari, Mordivinian, Osetia de Nord, Tatar, Tuva, Udmurt, Cecenia – Ingusetia, Chuvashzi şi Jakutia, deci 16. Din punct de vedere etnic Rusia este la rândul ei eterogenă, populaţia non-rusească fiind de aproape 30 milioane.
Cu alte cuvinte, Rusia este o Uniune mai mică. Ea se deosebeşte de Uniunea Sovietică prin criterii cantitative. În cadrul populaţiei fostei URSS ruşii deţineau ceva mai mult de 50% din populaţie, iar în cadrul Federaţiei Ruse ponderea lor este de peste 75%. Pe de altă parte, 20% din etnicii ruşi trăiesc în afara graniţei Rusiei propriu zise, fiind de multe ori priviţi cu suspiciune, ca străini. Un lucru este cert: Rusia nu poate în nici un fel miza pe cartea naţionalistă. Ea este constrânsă să adopte o politică supranaţională. S. Rogov avea dreptate să semnaleze şi în acest domeniu o situaţie paradoxală, care ne obligă să nu privim Rusia ca pe o ţară “normală”. De ce, de pildă, se întreabă autorul, estonienii au drept la autodeterminare iar cecenii nu? De ce Groznii este considerat un oraş rusesc, pe când Sevastopolul nu, iar Konisberg da? Asemenea întrebări nu pot fi dezlegate cum se cuvine dacă se adopta drept punct de pornire şi drept perspectiva de rezolvare naţionalismul. “Soluţia pentru Rusia este de a dezvolta o identitate supranaţională, mai presus şi dincolo de etnicitate” .
Rusia nu este o ţară “obişnuită” nici dacă examinam mai atent economia ei. Economia de comandă există în aceasta ţară de trei generaţii, iar ruşii au ştiut mult mai puţin decât alte popoare aflate sub comunism cum funcţionează economia de piaţă. Mai mult, trăind dublu decât fostele ţări socialiste sub semnul atotputerniciei economiei de comandă, ei au abordat şi trecerea la economia de piaţă, reformele economice tot într-o manieră ideologică, numai că în sens invers: obiectivul a fost descentralizarea, definită ca sfârşitul controlului guvernamental. Astăzi, cum remarcă acelaşi autor, “70% din economie nu mai este sub control guvernamental. Numai că cei care o conduc nu o îmbunătăţesc în nici un fel”.
Industria a înregistrat un colaps răsunător. URSS producea 400 000 de tractoare; astăzi, Rusia produce doar 20 000. Industria constructoare de maşini s-a diminuat cu 80% din 1992. Economia rusească se sprijină în bună măsură pe materii prime. De pildă, în 1992 energia deţinea 16% din PIB rusesc, astăzi ea deţine cel puţin 35%. Dar comparaţia care ilustrează cel mai semnificativ această prăbuşire este următoarea: în 1987, PIB-ul rusesc era aproximativ la jumătatea celui american; astăzi, el nu mai deţine decât 10 procente din cel american. În acelaşi an, 1987, PIB-ul URSS se situa cam la 10 procente din cel mondial; în 1992 ponderea CSI era de 3,5%, iar astăzi mai puţin de 2% din PIB-ul mondial.
Situaţia actuală a Rusiei este tipică în această privinţă, ea ilustrând paradigma propusă de Paul Kennedy potrivit căreia creşterea şi descreşterea marilor puteri se află în strânsă legătură cu raportul optim sau, dimpotrivă, cu un dezechilibru accentuat între cheltuielile militare şi resursele alocate dezvoltării propriu zise. Este un fapt pozitiv, chiar din perspectiva Rusiei, că volumul cheltuielilor militare a fost redus la jumătate, dar ţinând cont că declinul economic a fost mult mai drastic, povara cheltuielilor militare, în cifre comparative, a crescut. Ceea ce nu poate să nu afecteze posibilităţile de redresare a Rusiei. Nu este exclus ca Rusia să cadă chiar într-o capcană, împărtăşind iluzia, periculoasă am spune, că dacă are o armată puternică este automat şi o mare putere (P. Kennedy, “The Rise and Fall of the Great Powers”).
O tendinţă puternic negativă, cu consecinţe greu de evaluat pe termen lung, este şi scăderea populaţiei ruseşti. Fapt cu atât mai îngrijorător cu cât este însoţită de o creştere explozivă a populaţiei din unele state vecine. Sergey Rogov, în articolul citat, anticipează o situaţie absolut neliniştitoare pentru Rusia: “populaţia rusească va scădea în următorii 10 ani la aproximativ 120 milioane persoane. La începutul secolului viitor, populaţia Turciei ar putea fi mai mare decât cea a Rusiei” . Să mai adăugăm ca toate statele musulmane de la sudul Rusiei înregistrează rate înalte de creştere a populaţiei. Dacă ar fi să ne referim numai la populaţia musulmană de pe teritoriul fostei URSS, cei 50 milioane de musulmani au un număr de copii egal cu cei 145 milioane de ruşi. Ceea ce înseamnă că pe parcursul a două generaţii populaţia celor două comunităţi va fi cvasiegală, urmând să se inaugureze o serie de procese dramatice dacă actualele tendinţe se menţin (P. Dobrescu, “Introducere” la Z. Brzezinski, “Europa Centrala şi de Est în ciclonul tranziţiei”).
V. “BALCANII EURASIEI”
În lucrarea „Marea tabla de şah”, Z. Brzezinski apelează la o formulă şocantă cu privire la sud – estul şi sudul fostului spaţiu sovietic, numindu-l sugestiv „Balcanii Asiei Centrale”. Autorul american cuprinde în aceasta formulă nouă ţări – Kazahstan, Kirghistan, Tadjikistan, Uzbekistan, Turkmenistan, Azerbaidjan, Armenia, Georgia, precum şi Afganistan, singurul stat care nu a făcut parte din Uniunea Sovietică; toate aceste ţări alcătuiesc un „vast dreptunghi geografic care demarchează zona principală de instabilitate globală”. De menţionat că acest perimetru rămâne deschis, în sensul că state situate în imediata vecinătate, cum ar fi Turcia sau Irakul, datorită unor conflicte etnice interne (menţionăm că în Iran trăiesc circa 20 milioane de azeri, iar în Turcia o importantă parte a comunităţii kurde) ar putea fi absorbite în acest proces conflictual, ceea ce ar ridica semne serioase de întrebare cu privire la posibilitatea de control a regiunii.
Denumirea este menită să sugereze mai întâi instabilitatea politică asociată cu Balcanii Europei, rezultând din complexitatea etnică a zonei, din fragilitatea graniţelor care rezultă de aici, din situaţia complicată, de multe ori explozivă pe care au lăsat-o diferite ocupaţii perindate de-a lungul istoriei, din rivalităţile fără sfârşit dintre ţările din zonă. Există din acest punct de vedere o similitudine care nu poate scăpa. După primul război mondial, în Asia Centrala avea ecou ideea creării unei unităţi politice noi care să cuprindă toate cele cinci state sub denumirea de „Turkestan”. Moscova a decis împărţirea regiunii, între criteriile care au contat foarte mult figurând, Desigur, regula de a diviza şi de a crea rivalitati care apoi, să poată fi manipulate.
Similitudinea de care aminteam poate merge mai departe. O regiune instabilă tentează puterile din regiune sau de pe continent, invită la intervenţie. Aşa s-au întâmplat lucrurile în cursul istoriei în Balcani, perioadele de linişte şi relativă stabilitate fiind corelate mai degrabă cu un un echilibru în cadrul forţelor care priveau expansionist spre zonă. Situaţia este asemănătoare în ceea ce priveşte „Balcanii Eurasiei”: „Tocmai această combinaţie familiară de vaccum de putere şi absorbţie de putere justifică denumirea de „Balcanii Eurasiei”.
Ar mai trebui adăugat că rezervele energetice imense descoperite în zona Mării Caspice, corelate cu o creştere substanţială de circa 50%, a cererii mondiale de energie în următorii 15-20 de ani va spori interesul diverselor puteri regionale în zonă, va alimenta un tip de presiune care oricând poate aprinde un conflict în funcţie de interesele care se ciocnesc şi de forţa puterilor care promovează aceste interese. Resursele Mării Caspice sporesc miza geopolitică a zonei, precum şi ambiţiile de dominaţie.
Unul din statele direct implicate este Uzbekistan. Cu o populaţie de 24 de milioane şi o suprafaţă mai mare decât a Germaniei dar mai mică decât a Franţei, Uzbekistanul a consemnat în ultimii ani o creştere economică încurajatoare şi reprezintă „primul candidat la supremaţia regională în Asia Centrală” după părerea lui Brzezinski. Desigur, pentru a fi de acord cu renumitul analist, ar trebui sa ignorăm evoluţiile pozitive pe care le inregistrează Kazahstanul. Un rol aparte poate juca în afirmarea Uzbekistanului şi istoria sa, care îi furnizează un tip de legitimitate pentru o posibilă misiune în regiune. Pe teritoriul sau se află două localităţi vestite: Samarkand, fosta capitală a imperiului întemeiat de Tamerlan (1336-1404) şi Buhara, fostă metropolă comercială (în apropiere de această localitate s-a născut Avicenna). Omogenitatea populaţiei – 80% din locuitori fiind etnici uzbeci, veniturile realizate din producţia de bumbac, facilităţile acordate capitalului străin pot lansa economia ţării.
Kazahstanul este cea mai întinsă ţară din Asia Centrală şi una din cele mai bogate. Ea are acces direct la Marea Caspică, dar se învecinează pe o suprafaţă mare şi cu Rusia. Populaţia sa de 18 milioane, mai puţin numeroasă decât a Uzbekistanului, este alcătuită din peste 6 milioane de ruşi şi aproape 4 milioane non-cazahi. Mai problematic este ca populaţia rusească este concentrată în zonele nord – vestice şi nord-estice ale ţării. Kazahstanul formează şi un fel de scut protector pentru celelalte republici, care nu au graniţa directă cu Rusia. Kazahstanul reproduce într-un fel presiunile pe care le cunosc statele din zonă. Se învecinează nu numai cu Rusia, ci şi cu China, cu Marea Caspică, în partea sa de est, şi cu alte trei republici din Asia Centrală. Ţara cunoaşte mari presiuni din partea Rusiei, fiind adesea confruntată cu adevărate mişcări de secesiune. Este atrasă spre o politică de independenţă, la care ar îndreptăţi-o mărimea, bogăţiile nu numai de petrol, ci şi de aur, argint, crom, zinc, cărbune dar şi ofertele făcute de diverse ţări dezvoltate de a exploata asemenea bogaţii; numai că este constrânsă de prezenţa unui arsenal nuclear moştenit de la fosta Uniune Sovietică, precum şi de vecinătatea cu Rusia.
Turkmenistanul dispune de impresionante rezerve de petrol şi gaze naturale. Se învecinează direct şi pe o suprafaţă întinsă cu Marea Caspică. În plus beneficiază şi de o populaţie relativ omogenă. Circa 75% din cei 4,5 milioane de locuitori sunt turcmeni, ruşii şi uzbecii reprezentând, fiecare, cate 10%. Brzezinski remarcă şi poziţia „ecranată” a ţării, aflată la o mai mare depărtare de Rusia comparativ cu celelalte state central asiatice.
În privinţa intereselor şi presiunile străine exercitate în zonă, primele ar trebui să fie menţionate cele ruseşti. Mai ales după descoperirea zăcămintelor de petrol şi gaze, importanţa pentru Rusia a zonei a crescut. O poziţie cheie pentru ecuaţia geopolitică şi geostrategică din regiune are Azerbaidjan, „lacătul” pentru bogăţiile din Caspica. Iar Rusia nu are relaţii bune cu Azerbaidjan, întrucât ea a sprijinit Armenia în războiul pentru provincia Nagorno Karabah.
Cu o singură excepţie, toate ţările din Asia Centrală vorbesc limbi turcice; cultural vorbind, iar în ultima vreme şi economic, aceste state se simt atrase de Turcia. Regiunea va fi o zonă predilectă de înfruntare a intereselor ruseşti şi ale celor turceşti. Dacă evoluţia economică a Turciei va continua să fie ascendentă şi cum populaţia sa la mijlocul secolului viitor, practic, o va ajunge pe cea a Rusiei, nu este greu să deducem confruntarea de interese ce va urma.
VI. „BUTOIUL CU PULBERE AL CAUCAZULUI”
Fiecare dintre statele din Caucaz prezintă serioase dificultăţi în tentativa de a obţine independenţa, sub toate formele sale.
Este semnificativă în acest sens situaţia Georgiei. Georgia se învecinează cu Marea Neagră unde are două porturi: Suhumi şi Batumi. Pe de altă parte, valoarea poziţiei geopolitice a Georgiei a crescut datorită descoperirilor de resurse energetice în Marea Caspică, aceasta ţară situându-se pe unul dintre drumurile petrolului caspic spre Marea Neagră şi de aici spre Europa.
Georgia este o ţară relativ mică, are o suprafaţă aproximativ egală cu cea a Irlandei, pe care trăiesc 5,5 milioane de locuitori. Cu o pauză de câţiva ani, imediat după primul război mondial, ea a fost de la începutul secolului al XIX-lea integrată Rusiei. Până în 1990 avea un nivel de trai peste media republicilor unionale. Producea, împreuna cu Moldova, cele mai bune vinuri din fosta URSS şi avea un export masiv întrucât fostul imperiu avea o producţie proprie cât de cât suficientă. În plus, gruzinii erau buni comercianţi şi aprovizionau piaţa Moscovei cu zarzavaturi (erau consideraţi un fel de “milionari socialişti”). De la acest nivel, în 1995 locuitorii capitalei – Tbilisi – nu aveau apă caldă decât de două ori pe săptămână câte două ore. Amintim acest lucru pentru a vedea cum simt, cum pot percepe oamenii obişnuiţi premisele tranziţiei şi cum se poate explica apariţia unor orientări nostalgice.
Georgia s-a proclamat independenţa în 1991, iar primul preşedinte care a câştigat alegerile a fost Zviad Gamsakurdia. Din 1992 puterea a fost preluată de Eduard Sevardnadze, fostul ministru de externe al URSS. Se părea că Georgia va deveni cu adevărat independentă. Numai că pe teritoriul sau au izbucnit – la timp, am spune – mişcări de independentă a unor provincii. Prima a fost cea iniţiată de Osetia de Sud. Osetinii, popor din Caucaz, trăiesc în două provincii: Osetia de Nord integrata Federaţiei Ruse (600 mii de locuitori), şi Osetia de Sud (100 mii de locuitori dintre care 65% osetini şi 30% gruzini) care face parte din Georgia. Osetia de Sud îşi proclamă independenţa. Georgia declară neconstituţionalitatea hotărârii. Izbucneşte un conflict militar care ia sfârşit doar în 1993, când Georgia adera la CSI, prilej cu care dobândeşte sprijinul Moscovei în soluţionarea conflictelor interne. În mai 1996, se semnează Memorandumul ruso-gruzino-osetin cu privire la asigurarea securităţii şi încrederii între părţi.
Cumva după acelaşi scenariu are loc şi conflictul din Abhazia, republica autonomă a Georgiei, situată pe litoralul Mării Negre (540 mii de locuitori dintre care 17% abhazi, 43% gruzini şi 17% ruşi) având capitala la Suhumi. Abhazia îşi declară independenţa, Tbilisi nu recunoaşte hotărârea, izbucneşte conflictul armat, abazii fiind sprijiniţi de “voluntari” din Caucazul de Nord. Cert este ca la 14 mai 1994 a fost semnat la Moscova un acord de încetare a focului în zona conflictului georgiano-abhaz care prevede crearea unei zone de securitate unde sa fie dislocate forţe de menţinere a păcii ale CSI. în 1996, Georgia şi Abhazia au convenit “prelungirea mandatului trupelor ruse”.
Deci, republicile unionale sunt supuse şi unor presiuni de felul acesta din partea Moscovei. şi ele nu au de ales. Acceptă medierea Moscovei, acceptă trupe ruseşti pentru a-şi salva existenţa statală. Pe de altă parte, exemplul dat arată cât de complicată este situaţia nu numai în Caucaz, ci în mai toate republicile unionale. Fiecare republică are “pungi de populaţie” de alta etnie care pot repede deveni masă de manevră. De aceea, problema independenţei acestor republici faţă de Rusia este foarte complicată şi trebuie tratată cu mare prudentă si, am spune, cu înţelegere.
Armenia, numărând aproximativ 4 milioane de locuitori, nu are ieşire la mare sau la alte căi de comunicaţie importante. Trei dintre cele patru ţări cu care se învecinează sunt islamice (Turcia, Azerbaidjan şi Iran), iar de Georgia este despărţită de un munte traversat numai de o cale ferată care nu poate transporta mai mult de o pătrime din comerţul ţării. Poziţia sa este izbitor de asemănătoare cu cea a Nepalului sau Lesoto – deci fără acces direct la o cale de comunicaţie importantă. De aceea, o bună relaţie cu Moscova este principala soluţie de supravieţuire.
Cea mai mare ţară caucaziană – Azerbaidjan (8 milioane locuitori) – a suferit mult în urma conflictului din Nagorno Karabah pentru că a fost în Franţa de o ţară mai mică şi pentru că a pierdut un important teritoriu. Regiunea Nagorno Karabah (Karabahul de Munte) a fost o enclavă în cadrul Azerbaidjanului. Cei 190 de mii de locuitori ai săi erau în proporţie de 80% armeni şi 20% azeri. în 1920, Congresul armenilor din Nagorno Karabah decide unirea acestei zone cu Armenia. La intervenţia lui Salin, acest teritoriu este cedat Azerbaidjanului. Am menţionat acest lucru pentru că era o practică imperială – la care nu au apelat numai ruşii, dar în care Stalin a înregistrat adevărate performanţe – de a face asemenea împărţiri şi reîmpărţiri care să creeze potenţiale surse de conflict. în cazul Moldovei de peste Prut, Stalin a luat nordul şi sudul ţării şi le-a dat Ucrainei, creând mari complicaţii ulterioare. Într-un mod asemănător a procedat în cazul Osetiei, a ţinutului Nagorno etc.
La sfârşitul deceniului al IX-lea au loc demonstraţii ale armenilor din enclava în favoarea unirii cu Armenia. Se ajunge la conflict deschis. În primăvara lui 1993 se declanşează ofensiva etnicilor armeni în urma căreia sunt deschise două coridoare de legătură cu Armenia şi este cucerit 10% din teritoriul azer. Cu un an mai târziu are loc un gen de reglementare, un acord semnat de părţile implicate la Moscova.
Azerbaidjan este o ţară vecină cu Iranul (de altfel, pe teritoriul sau trăiesc mulţi iranieni, aşa cum pe teritoriul Iranului trăiesc foarte mulţi azeri, de două ori mai mult decât în Azerbaidjan). Importanţa strategică a Azerbaidjanului a crescut odată cu descoperirea rezervelor de petrol din Marea Caspica. Frustrat de victoria armeană, precum şi de sprijinul sovietic implicit acordat Armeniei în timpul conflictului, Azerbaidjan dezvoltă legături vizibile cu Occidentul (mai ales cu SUA). De altfel, şi ţările occidentale au tot interesul să amplifice cooperarea cu Baku. De aceea traiectoria acestei ţări este, fără îndoială, ascendentă.
Ne oprim aici cu prezentarea introductivă a problematicii zonei pe care o analizăm, urmând ca in capitolele următoare sa abordăm punctual tendinţele si intenţiile politice ale fiecărui actor zonal.
Aquila Carpatica 